E convins că, dacă ar rămâne ultimul în sat „să stingă lumina”, tot la Cârnățeni ar fi de găsit. Localitatea se află la cca 80 km de capitală și la cca 10 km de centrul raional.Acum zece ani, în urma unui accident de muncă, a devenit utilizator al scaunului cu rotile. Deși, viața i s-a schimbat semnificativ din acel moment, azi Vasile e un om care emană entuziasm și bună dispoziție, un activist civic extrem de implicat și are un mare vis: ca toate instituțiile publice din Moldova să devină accesibile pentru persoanele cu dizabilități. Din 2021, este vicepreședintele Consiliului Raional pentru Participare din Căușeni. Își dorește ca povestea lui de viață și situația în care a ajuns să inspire și să fie un exemplu că „se poate altfel”, iar reușitele lui sunt dovada vie a acestui fapt.Viața înainte de accidentDupă vreo șapte ani de muncă peste hotare, s-a întors în sat cu intenția de a-și deschide o mică afacere. Cumpărase două autocamioane speciale și transporta diferite mărfuri de la Căușeni spre Chișinău. În vara lui 2010, transporta baloți de paie pentru o companie care se ocupa cu creșterea ciupercilor. Din neglijența unui angajat, doi dintre baloți s-au răsturnat peste Vasile, lăsându-l imobilizat. „După cincisprezece minute de la accident, eram deja internat, doar că intervenția mi-a fost făcută abia peste șaptezeci și două de ore, din lipsă de bani și din motive mai mult birocratice. Trecuse însă prea mult timp și măduva spinării nu mai putea fi restabilită”, mărturisește cu emoție protagonistul.O dizabilitate de la naștere cred că e trăită într-un anumit mod, iar una care apare pe parcursul vieții e trăită cu totul altfelTimp de un an după accident a stat doar în poziție drept, în pat. Au urmat tratamente costisitoare și drumuri pe la spitale, dar, din păcate, situația nu s-a mai schimbat. A fost nevoie de acceptarea acestei realități și de puterea de a lua totul de la capăt. „Știți, o dizabilitate de la naștere cred că e trăită într-un anumit mod, iar una care apare pe parcursul vieții e trăită cu totul altfel”, relatează Vasile. „Mie îmi era rușine, de exemplu, să merg la medici, așteptam să iasă toți pacienții, apoi să fiu și eu primit, chiar dacă aveam o urgență.” Până atunci, mărturisește Vasile, nu cunoștea nimic despre situația persoanelor cu dizabilități și asocia proiectele sociale, dar și ONG-urile, cu termenul „ajutoare umanitare”. Își amintește că atunci când a ajuns la prima instruire organizată de Asociația „Motivație”, în 2014, și-a zis în sinea lui: „Merg la seminar că m-au chemat, iar după asta îmi văd de ale mele, oricum nu pot face nimic”. Dar nu a fost așa. Datorită mentorilor și instruirii, atitudinea lui s-a schimbat semnificativ, iar pentru că avea și automobil i se deschideau oportunități de implicare civică. În 2016, s-a implicat în primul proiect: a monitorizat accesibilitatea la secțiile de votare. Iar astăzi activismul civic a devenit motivația sa, implicarea în proiecte asigurându-i și o sursă de venit.A participat și în calitate de consilier pe listele consiliului local de la Cârnățeni, dar a ales să schimbe lucrurile la nivel raional, nu doar în localitatea sa. Din 2021, este vicepreședintele Consiliului Raional pentru Participare. La alegerile din 2018, bunăoară, a monitorizat accesibilitatea în toate secțiile de votare din raion, iar astăzi se poate mândri cu zeci de instituții care au devenit accesibile grație proiectelor pe care le-a atras pentru raionul său.„Acum și clădirea Consiliului Raional este în proces de reparație, va avea ascensor adaptat și rampă, e un mare succes și un exemplu pentru toată țara”, povestește cu entuziasm Vasile.Acasă, Vasile face de toate. Împreună cu părinții, are patru hectare de pământ, vie, păsări și animale. Cel mai mult îi place să lucreze la vie.  În ce privește motivele pentru care persoanele cu dizabilități se implică mai puțin în procesul decizional, Vasile consideră că, pe de o parte, acestea întâmpină bariere fizice, legate de deplasare, de exemplu, mereu sunt puse în situația să „deranjeze” pe cineva, și, pe de altă parte, nu manifestă interes pentru acest lucru, așteaptă recompense financiare sau rămân indiferente. „Eu cred că cunosc totul despre accesibilitate și mi-aș dori ca ceilalți oameni aflați în situația mea să cunoască măcar zece la sută. Asta ar fi o mare reușită. Știu că e greu să mobilizezi persoanele cu dizabilități, dar dacă ieși un pic de după gardul tău, îți cauți drepturile, îți descoperi pasiunile, chiar poți reuși multe, în primul rând pentru tine, dar și pentru alte persoane care se confruntă cu o dizabilitate. Și, o să vă mărturisesc, principalul motiv pentru care am ales să îmi împărtășesc istoria este tocmai acesta: pentru a încuraja implicarea și a mai micșora din indiferență”.***Această istorie este parte a campaniei de creștere a gradului de conștientizare, „Susținem incluziunea persoanelor cu dizabilități – nimeni nu trebuie lăsat în urmă”. O inițiativă care face parte din eforturile continue ale ONU de a promova participarea incluzivă și semnificativă a persoanelor cu dizabilități în toată diversitatea lor în procesele de luare a deciziilor la toate nivelurile.Istoria a fost elaborată cu sprijinul financiar al Oficiului ONU pentru Drepturile Omului Moldova în cadrul proiectului „Schimbarea paradigmei către servicii incluzive pentru persoanele cu dizabilități, responsabilitate și guvernare în Moldova//Paradigm Shift to Disability Inclusive Services, Accountability and Governance în Moldova”, implementat de Oficiul ONU pentru Drepturile Omului Moldova, PNUD Moldova și UNICEF Moldova, finanțat de către Parteneriatul Națiunilor Unite pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (UNPRPD). Opiniile exprimate nu reflectă neapărat opinia oficială a Oficiului ONU pentru pentru Drepturile Omului sau UNPRPD.

Datorită sprijinului oferit de Organizatia Internationala a muncii (OIM), el a reușit să își extindă mica afacere si sa ofere locuri de munca catorva consateni someri.Primul val de emigrare a forței de muncă a avut loc in Moldova la începutul anilor 1990, alimentat de aspirațiile oamenilor de a găsi locuri de muncă mai bune și a creste calitatea vieții pentru ei și familiile lor. Anatolie Peancovschi din Grigorăuca, un sat mic din Moldova, a plecat mai întâi în Rusia, apoi în Italia și Elveția. Avea doar 21 de ani când a parasit Moldova pentru prima data. În următorii 25 de ani, antrenat in migratie circulara, a sperat mereu să revina acasă definitiv.Anatolie avea visul de a-și deschide propria afacere în Moldova și de a se bucura de batranete alături de soția sa, aproape de fiii săi. El a revenit acasă, intr-un sfarsit. Cu sprijinul primit din partea statului, a devenit antreprenor. Instruirea și asistența oferita de OIM l-au ajutat nu doar să își extindă afacerea, si sa angajeze angajează trei lucratori, dar și să își sprijine comunitatea și, în același timp, să protejeze resursele naturale ale Moldovei.Peste 350.000 de moldoveni au părăsit țara în ultimul deceniu din cauza migrației. Fiecare a treia gospodărie are cel puțin un membru al familiei plecat peste hotare. Fenomenul implica exod de talente și duce la o lipsa acuta de forța de muncă in țară, lăsând în urmă copii neajutorati și sate depopulate. Nivelul de intregire a familiilor în afara Moldovei a crescut cu 30 la suta în doar câțiva ani. Puțini dintre cei care au emigrat decid să se întoarcă —Anatolie este o excepție in acest sens. Pe langa reunirea cu soția și mama sa, Anatolie si-a realizat visul de a deveni antreprenor. La o prima etapa, a participat la programul public „PARE 1+1”, conceput pentru migranti si care combina fonduri publice cu resursele migranților reveniti acasa, dornici să inițieze o afacere.„Sunt din nou acasă și sunt fericit aici”, dezvăluie Anatolie. „Ca migrant, am lucrat în sectorul construcțiilor, dar mecanica auto a fost mereu o atractie pentru mine. În Elveția am practicat-o frecvent și am învățat multe lucruri.”Revenit în Moldova, Anatolie a procurat o clădire mai veche în satul natal și a lansat prima sa afacere proprie, o spălătorie auto, cu sprijinul programului „PARE 1+1”. Serviciul a devenit popular în timp foarte scurt.Proiectul ILO a avut drept scop stimularea economiei verzi în Moldova și crearea de locuri de muncă de calitate. Printre alte inițiative, ILO a sprijinit Organizatia pentru Dezvoltarea Afacerii (ODA) și cinci incubatoare de afaceri locale în lansarea inițiativei „Granturi pentru afaceri eco”. Peste două sute de antreprenori din mediul rural au fost instruiți și ghidați în practici de afaceri verzi prin programul de formare antreprenoriala „Lansează și îmbunătățește afacerea ta” (SIYB) al OIM. Jumătate dintre acești antreprenori au fost selectați pentru a accesa fonduri și a primi sprijin in procesul de dezvoltare a planurilor de afaceri. 50 de noi startup-uri eco au beneficiat de asistență pentru dezvoltare, iar cinci IMM-uri au fost sprijinite cu echipamente prietenoase mediului. Întreprinderea lui Anatolie Peancovschi a fost una dintre ele. „Am primit o instruire valoroasă despre cum să îmi perfectionez afacerea și să o fac mai prietenoasă in raport cu mediul,” își amintește Anatolie. „Am transpus aceste cunoștințe într-un plan de afaceri, care a câștigat competiția. Am investit o parte din grantul de 2.000 de euro în achiziționarea unui separator de hidrocarburi. Separatorul reține benzina, uleiurile și lubrifianții înainte de evacuarea apei uzate, asigurând funcționarea corectă a stațiilor de tratare a apei și prevenind daunele asupra mediului—un aspect crucial pentru o spălătorie auto. De asemenea, am folosit o parte din fonduri pentru a moderniza alte echipamente. Din 2023, afacerea a crescut cu 20 la suta, si oferă locuri de muncă altor trei persoane.”Recent, Anatolie a încheiat un acord cu autoritățile publice locale pentru a furniza apă curată pentru lucrări publice, inclusiv construcția de drumuri. De asemenea, este în discuții cu serviciul local de pompieri pentru a-i sprijini. Acest lucru este important având în vedere riscurile mari de lipsă de apă cu care s-ar putea confrunta Moldova, din cauza schimbărilor climatice și secetelor frecvente.Visul lui Anatolie s-a materializat in mare masura, dar nu în totalitate. Locuiește în țara natală și nu are de gând să emigreze din nou in scop de muncă. Își administrează propria afacere, care sprijină și comunitatea sa. Totuși, îi lipsesc cei doi fii ai săi, pentru ca si acestia au urmat calea emigrării. Dan și Iulian muncesc acum în Elveția, unde au propria afacere în sectorul transporturilor.„Iulian a fost mereu îndrăgostit de geografie. Când era copil, visa să devină profesor de geografie la școala din sat,” spune Anatolie. „L-am convins totuși să studieze economia. Cu toate acestea, după ce a absolvit facultatea în străinătate, și-a urmat adevărata sa pasiune—studiaza acum geografia. Ma simt neimplinit din cauza faptului că fiii mei locuies în străinătate. Împreună cu soția mea ducem dorul nepoțicăi noastre care s-a născut recent. Le-am oferit un exemplu întorcându-mă acasă. Îmi văd viitorul împreună cu ei, am putea dezvolta o afacere de familie, înființa servicii suplimentare legate de întreținerea și reparația mașinilor.”Anatolie este foarte optimist cu privire la viitor. Recent, un eveniment important i-a consolidat speranța că Iulian și Dan se vor întoarce curând în Moldova— acestia au cumpărat o casă mare în Grigorăuca, unde isi propun sa de stabilească atunci când revin in tara pentru totdeauna. Băieții împărtășesc visul tatălui lor de a dezvolta o afacere de familie. Iulian vede cu ochii deschisi cum visul lui prinde contur, cum impartaseste împărtăși dragostea sa pentru geografie copiilor din satul natal.

În fiecare zi, Aliona și Ștefănel se trezesc la 7:00, să reușească la orele de la 8:30. Drumul spre școală le ia doar câteva minute. Ștefănel conduce „motocicleta” sa electrică, cum îi place să-i spună, în timp ce Aliona grăbește pasul, să-l ajungă. Băiatul ar vrea să urce și ea pe „motocicletă”, să simtă răcoarea lui septembrie prin păr. „Nu încap. Mi-e bine și așa”, îl liniștește ea. Pe chipul ei s-a împrăștiat un lan de pistrui mărunți. Sunt aceiași pistrui pe care i-a moștenit și Ștefănel de la ea. Copilul fragilDupă ce se mută pe scaunul cu rotile pe care-l conduce cu ușurință, Ștefănel intră în clasă, Aliona rămâne în hol. Strânge la piept punga cu scutece și șervețele umede și se așază pe banca din piele roasă. Acolo îl va aștepta pe Ștefănel la fiecare pauză.Aliona Russu este din Soroca. De trei ani este asistenta personală a feciorului ei, Ștefănel. „Până la 7 ani am fost mama lui. Îl îngrijeam 24 de ore din 24. Iar de când a venit la școală, lucrul meu are o altă denumire - de asistentă personală”, zâmbește femeia. Pare o luptătoare care poartă hainele unei mame. Nu a renunțat nicio clipă la copilul ei, care din primele ore de la naștere a fost numit un copil „mult prea fragil” și cu prea puține șanse de supraviețuire.  14 intervenții în 10 aniȘtefănel s-a născut cu probleme severe de sănătate. Atunci a și început lupta pentru viață, care a transformat spitalul în „acasă”. La o lună și trei săptămâni de la naștere i-au făcut prima intervenție chirurgicală. Apoi au mai urmat altele 13. „La cinci ani, avea deja 10 intervenții”, explică mama lui.Hidrocefalie, spina bifida, displazie de șold… sunt doar câteva maladii pe care începe să le enumere Aliona Russu. Toate acestea nu-i permit să se deplaseze pe propriile picioare, să simtă când are nevoie să meargă la baie și nici să se bucure sau să se întristeze prea tare, ca să nu aibă o nouă criză de epilepsie. Anume de aceea copilul are nevoie mereu să o aibă pe mama prin preajmă.Sub scări rămâne parcată „motocicleta” sa, un scaun electric cu rotile, procurat din banii adunați de părinți, elevi și profesori în cadrului unui târg de caritate, unde elevii și-au vândut jucăriile, ca Ștefănel să ajungă mai ușor la școală. Scaunul cu rotile din spatele claseiȘtefănel este în clasa a patra, dar învață în baza unei curricule pentru clasa a doua. Altfel, i-ar fi greu să țină pasul cu ceilalți colegi. Pe partea stângă a tablei sunt notate ecuațiile pe care le rezolvă Ștefănel, iar pe dreapta pentru ceilalți. Cât timp scaunul cu rotile pe care-l folosește când se deplasează prin școală așteaptă în spatele clasei, este greu să înțelegi care dintre elevi este cel cu nevoi speciale. Învățătoarea îl cheamă la tablă, iar băiatul este ajutat de un coleg să tragă mai aproape scaunul cu rotile. Printr-o mișcare rapidă ajunge pe acesta. Trece printre bănci și se îndreaptă spre tablă. Chipul i se luminează când dă răspunsul corect, fără ajutorul colegilor, pregătiți să-i șoptească. „La început nu a fost așa… Am muncit mult pentru aceste rezultate”, explică Cristina Nitrean, învățătoare de clasele primare la liceul „Petru Rareș” din Soroca. Conform datelor Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică  în anul 2022, din numărul total de 460.835 de copii încadrați în grădinițele și școlile din Republica Moldova - 11.766 reprezintă copiii cu cerințe educaționale speciale. Totodată, din 10.628 de copii cu dizabilități, doar 5.753 copii sunt incluși în instituții preșcolare și școlare.Statul își propune ca până în 2027 cota copiilor cu dizabilități incluși în învățământul preșcolar să constituie 5% din numărul total de copii la acest nivel de învățământ, 3% din numărul total de copii/tineri incluși în învățământul profesional tehnic și 2% din numărul total de tineri din învățământul superior.În urmă cu trei ani, Cristina a fost informată de administrația instituției de învățământ că va avea în clasă un copil cu nevoie speciale. „Am început să plâng. Îmi era frică că n-am să fac față. Cum să-i ofer atenția necesară când mai am alți 24 de elevi?”, se întreba învățătoarea. „Avea nevoie să fie integrat în societate”La prima ședință cu părinții, Aliona l-a adus și pe Ștefănel. „Părea atât de mic și gingaș. L-am îndrăgit deodată”, recunoaște învățătoarea. Era un copil timid, obosit de tratamente și săptămânile pe care le petrecea aproape fără întrerupere la spital, iar singurele persoane cu care încerca să formeze propoziții cât de cât structurate erau asistentele medicale. Se vedea că are nevoie să fie integrat în societate”, constată Cristina Nitrean.A discutat despre asta cu părinții celorlalți elevi din clasă, ca ulterior ei să vorbească cu copiii lor. „Și așa am început totul. Copiii din clasă l-au acceptat ușor. Au fost și lucruri mai puțin frumoase, când puteau să râdă că e nevoit să poarte scutece. Dar cu răbdare, cu explicații am trecut peste asta. Le-am spus: fiecare are nevoile sale. Unii nu pot fără dulciuri, alții sunt foarte atașați de părinții lor, dar Ștefănel are nevoie să poarte scutece, ca să poată trăi și ieși în societate, iar noi trebuie să-l acceptăm și sprijinim”, își amintește învățătoarea de clasele primare. De atunci, copiii încearcă să-l ajute pe colegul lor atunci când văd că nu poate trece de un obstacol, rezolva o problemă, etc. Pentru a-i fi mai ușor și mamei lui Ștefănel, au trecut din clasa de la etajul II, la primul. „Ne plăcea mai mult la al doilea (etaj), dar părinții ne-au spus că mama lui Ștefănel nu poate să-l ducă în brațe atât de mult și noi am acceptat”, îmi explică elevii, vorbind unul peste altul și oferind acestei fraze un ecou sonor, care trece prin zgomotul din holul școlii. Când eroii simt că nu mai pot…Când băiatul lipsește de la școală, colegii împreună cu învățătoarea îl sună la pauze pe Viber. „E de parcă Ștefănel ar fi peste hotarele… orașului Soroca (râde). Îmi place mult că am putut să facem asta, pentru că sunt sigură că este un beneficiu pentru clasă. Acești copii vor crește oameni care au să accepte o persoană care are nevoie de ajutor”, subliniază Cristina Nitrean. După o scurtă pauză, învățătoarea începe să râdă. „Noi îi mai spunem Măria sa Ștefan cel Mare. Pentru toată clasa este un erou”, constată ea.Însă și eroii simt uneori că nu mai pot. Lui Ștefănel îi este tot mai greu să petreacă ore în șir la bancă. Spatele propagă o durere care ajunge să-i țiuie în urechi. Iar medicii le repetă părinților să nu-l mai ducă la școală. «E prea mult pentru el!». Dar băiatul vrea să meargă la școală. „Aici mă simt bine. Aici mă simt fericit. Aici sunt prietenii mei și-mi place să învăț cu ei”, recunoaște el. Începe să râdă în hohote, când băieții se adună și-i ridică scaunul în brațe, ca să treacă cele zece trepte, pentru a ajunge la cantină, iar apoi la sala de sport.„Școala îi deschide aripile”„Pe lângă faptul că reușește să facă față durerii, el este un copil realist. Știe că după acest an, programul lui de învățământ se va schimba: la școală va veni doar de câteva ori pe săptămână, în rest va învăța de acasă”, spune mama lui.În timp ce colegii lui Ștefănel au lecția de engleză, el lucrează cu profesoara de sprijin, Maia Jardan. Specialista lucrează la liceu cu copiii cu nevoi speciale din 2015. În prezent, spune ea, la liceu sunt 32 de astfel elevi. „Aici facem exercițiile care li se dau mai greu, conform observațiilor profesorilor”, explică specialista. Pe masă a pregătit mai multe foi cu texte pe care Ștefănel trebuie să le citească. Lecțiile de limba română îi plac mai puțin. Literele i se grupează în silabe pe care se străduie să nu le piardă înainte să formeze un cuvânt. Femeia cu ochelarii pe vârful nasului și părul ușor răvășit și jucăuș îi zâmbește și-i promite să-i dea ceva bun la finalul orei. „Trebuie doar să încercăm. Hai că poți!”, îi spune ea, iar băiatul își îndreaptă cât de tare poate spatele și-și concentrează toată atenția pe propoziții.Aliona Russu continuă să-l aștepte pe aceeași bancă din holul școlii. Îi oferă independența pe care băiatul poate s-o ducă. „Vreau să învețe să se descurce și să fie o persoană puternică”, spune ea. Iar când îl vede mai dezamăgit, convins că maladiile nu-i vor permite să fie un copil normal, mama îi arată videourile unde adulții în scaune cu rotile joacă fotbal, fac breakdance și sunt o voce, care strigă: «Se poate!».„Școala este locul unde el își deschide aripile și îl face să viseze. Anume de aceea vreau să vină aici cât mai des”, recunoaște mama lui Ștefănel. Clopoțelul anunță că începe o altă lecție. UNICEF împreună cu Ministerul Educației și Cercetării și Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică au lansat o campanie națională de schimbare a atitudinii societății vizavi de copiii cu dizabilități și cerințe educaționale speciale și promovarea educației incluzive, cu sloganul „Învățăm împreună”.

Atunci când aveau produse lactate în surplus, Elena Pavlov le vindea la piață, unde viitoarea antreprenoare a început să-și facă primii clienți. Lactatele ei au început a fi apreciate și tot mai solicitate, de aceea familia în fiecare an mai cumpăra câteva animale. Astfel, antreprenoarea a ajuns să dețină 50 de capete de bovine bune de lapte.„În părțile noastre nu erau locuri de muncă. Având trei copii, trebuia să-i hrănim, să-i dăm la studii. Nu-mi doream ca soțul sau eu să plecăm peste hotare, așa că am hotărât să muncim aici, la ferma noastră”, își amintește Elena.În toți acești ani familia a investit banii obținuți din producerea lactatelor în utilaje pentru a le ușura munca la fermă. De mici, copiii familiei au fost implicați în afacere, însă crescând au plecat departe de casă. Doar fiica Violeta, de 29 de ani, a lăsat orașul Chișinău de dragul fermei de la Zăicani.„Ador animalele, la fel ca mama. Lucram la Chișinău și în zilele libere veneam acasă să-i ajut pe părinți. În ultimul timp am văzut că lor le este mai greu, îmbătrânesc și că trebuie să mă implic mai mult. M-am întors acasă și muncesc la fermă. Și ce dacă am terminat dreptul?”, spune fiica Elenei.Fermierii își vând produsele lactate la piață, livrează clienților sau aceștia le procură de acasă. Într-o singură zi, vacile familiei Pavlov produc câte 350 de litri de lapte. Antreprenorii refuză să dea laptele la lăptărie din cauza prețului foarte mic pe care-l propun punctele de colectare, așa că aveau nevoie de cameră frigorifică și un tanc de răcire a laptelui pentru a păstra produsele.Criza energetică de acum doi ani a lovit și această familie de fermieri. Odată cu prețurile mari la energia electrică, facturile lunare erau de două sau chiar de trei ori mai mari. Camera frigorifică, frigiderele, aparatele de muls, care erau foarte vechi consumau multă energie electrică.Datorită ajutorului Agenției Austriece pentru Dezvoltare, acordat prin proiectul PNUD „Sprijin de urgență pentru producătorii agricoli în contextul crizei socio-economice, climatice și energetice”, antreprenoarea a reușit să achiziționeze panouri solare cu o capacitate de 8 kW, un tanc frigorific pentru păstrarea laptelui și două aparate de muls.„Acest sprijin înseamnă foarte mult pentru noi. E primul sprijin câștigat vreodată. Ne ajută foarte mult pentru că noi avem multe utilaje conectate la energia electrică. Chiar și mâncarea pentru animale o facem la niște aparate electrice de mărunțire a furajelor. Tancul de răcire era vechi și consuma foarte multă energie electrică. Banii economisiți îi vom investi în extinderea afacerii, ne dorim o cameră mare de producere, unde să ambalăm produsele”, spune Elena Pavlov.Acum fermierii produc brânză dulce, brânză sărată, smântână și lapte proaspăt. Aceștia își doresc să-și deschidă propriile magazine și să vândă produse gustoase și sănătoase în toată țara.