Dizabilitatea este o piedică, una mare de altfel, dar spiritul uman este rezistent, asta ne dă puteri  să mergem înainte“. Vezi istoria Elenei Epuri, o angajată cu dizabilități la Steinel Electronics în Chișinău, Moldova. Ea a gasit un loc de muncă dorit cu ajutorul noii legi pentru ocupare.  Măsura activă de subvenționare a locului de muncă i-a oferit o oportunitate în acest sens. Organizația Internațională a Muncii (OIM) a oferit asistență tehnică pentru reforme Elena s-a născut la Chișinău, capitala Republicii Moldova. Copil fiind,  a fost diagnosticată cu paralizie cerebrală infantilă. În pofida tratamentului medical de durată, mobilitatea ei nu a fost restabilită pe deplin.  Dorința de a învăța și de a avea un loc de muncă a fost mai presus de orice. A aboslvit două școli profesionale și s-a calificat ca și operator poștal și operator calculatoare. Cu toate acestea, a găsi un loc de muncă potrivit s-a dovedit a fi o sarcină deloc ușoară în mulții ani de după absolvire. “Unii angajatori erau sceptici cu privire la abilitățile mele fiizice și lipsa de experiență”, își amintește Elena, ”dar de cele mai multe ori problema cea mare era lipsa de adaptare a locului de muncă sau distanțele mult prea lungi până la un potential loc de angajare”. După ani de cautare, dezamagirea a pus stăpânire pe ea, dar nici atunci Elena nu s-a lăsat batută. Cand s-a născut Maxim Elena s-a simțit binecuvântată și iubită. Timpul însă trecea,  Maxim avea aproape trei anișori când Elena a decis că este timpul să reia căutările. Mama îi decedase cu mult înainte de a se naște Maxim și tatăl îi era singura persoană pe care putea conta, dar Elena nu voia să devină o povară pentru acesta. Avea nevoie urgentă de muncă, dar eșecurile o urmareau din nou.  Intr-una din zile, un prieten i-a sugerat să se adreseze la Agenția Națonală pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM). “Ziua in care am bătut la ușa ANOFM a fost cea mai norocoasă din viața mea”, mărturisește Elena. ”Am fost intervievată, am completat câteva formulare și am plecat. Câteva zile mai târziu am fost sunată de cei de la ANOFM. Mi s-a comunicat numele unui potențial angajator și unde să merg pentru un interviu de serviciu. Marele miracol a fost că Steinel Electronic m-a angajat in doar câteva zile după prima vizită la ei. Am fost în al nouălea cer de bucurie când am vazut primul meu contract de muncă semnat. Am simțit ceva ce era nou pentru mine – entuziasm și speranță. În fiecare seară, când merg la gradinița lui Maxim, îi zic că mama s-a întors de la muncă să il ia acasă”. Republica Moldova se confruntă cu cea mai joasă rată de ocupare din regiune, în jur de 40 la sută în ultimele două decenii. Rata de ocupare a persoanelor cu dizabilități (PcD) este și mai joasă, de doar 17 procente în ultimii ani, ceva mai mare pentru femei. Fiecare a treia PcD lucrează în agricultură și se confruntă cu condiții de muncă precare și șanse mici pentru o carieră profesională. Deși creștera economică este concentrată preponderent în zone urbane în Moldova, rata șomajului pentru PcD este de două ori mai mare în orașe. Rata a fost de aproape 6 procente în ultimii ani. În aparență mică, acesată cifră poate fi amăgitoare, ea nu reflectă  persoanele cu dizabilități dezamăgite care au renunțat la idea de a căuta un loc de muncă.  Reformele legislative și măsurile practice sunt esențiale pentru a consolida piața muncii și  a oferi lucrătorilor o viață mai bună. Moldova a întrodus o noua lege a ocupării în 2018. OIM a oferit asistență tehnică pentru această reformă. Noua lege promovează un șir de măsuri active de ocupare (MAO) menite să susține persoane șomere ca Elena care se confruntă fie cu lipsa calificărilor sau a experienței de muncă, cu o productivitate joasă, discriminare din partea angajatorilor sau alte provocîări.  Măsurile vizează persoanele în căutarea unui loc de muncă, șomerii înregistrați, dar și angajatori. Acestea includ măsuri de instruire și reprofilare, programe de stagii, sheme de subvenționare a ocupării, oportunități de angajare pe cont propriu, și inițiative de ocupare locale. Îcepând cu 2019, ANOFM a pilotat cinci MAO și OIM a asistat financiar aceste eforturi. Subvenționarea locului de muncă prin compensrea salariului  este printre aceste măsuri. Steinel Electronic a beneficiat de aceasta. Steinel Electronic și-a deschi ușile în Moldova în anul 2007 și este o fabrică de producție  a unei companii germane cu renume, care elaborează și confecționează echipamente electronice. Fabrica se află în Chișinău și angajează 320 lucrători. Printre aceștia sunt și 27 persoane cu diverse forme de dizabilitate. 14 din cele 27 PcD au fost angajate cu suportul ANOFM prin intermediul programului pilot de subvenționare a salariului. Elena este și ea printre aceștia. Zece persoane s-au alăturat companiei in 2020 , an în care multi lucrători în Moldova și-au pierdut locul de muncă din cauza pandemiei de COVID-19. Măsura de subvenționare a salariului compensează cheltuielile angajatorilor pentru angajarea PcD. Mărimea subvenției este de 30 la sută din mărimea salariului mediu pe economie și se oferă în primele șase luni din momentul angajării persoanei. Angajatorul se obligă să mențină lucrătorul pentru încă cel puțin 12 luni. Elena este angajată de mai bine de 26 luni și este foarte mulțumită. Din pima zi de muncă i s-a oferit sesiuni de instruire cu privire la procesele de asamblare, sănătate și securitate în muncă, protecția mediului. Ea a beneficiat și de mentorat în prima lună de muncă. Compania asigură angajații, inclusiv pe Elena, cu servicii de transport. Colegii sunt oricând gata să ofere sfaturi atunci când Elena are nevoie. Au susținut-o și atunci când tatăl ei a trecut în lumea celor drepți. “Noi am angajat primele persoane cu dizabilități cu mulți ani în urmă, urmare culturii de responsabilitate socială corporativă, dar și pentru a ne conforma cu cadrul legal existent“ ne-a comunicat Clementina Saratean,  responsabilă de politica de resursă umană la Steinel. “ În Moldova, confom legii, cel puțin 5 procente din locurile de muncă în companie trebuie să fie oferite PcD. După ceva timp, totuși, am înțeles că lucrătorii cu dizabilități sunt la fel de îndemânatici, capabili, responsabili si, ceea ce este foarte important, sunt foarte loiali. Rata de fluctuație a PcD este cea mai joasă în compania noastră. Opt procente dintre lucrătorii noștri au diverse forme de dizabilitate. În perspectivă s-ar putea sa oferim oportunitîți de ocupare și altora”. În 2020, Steinel Electronic  i-a fost oferit trofeul “Cel mai bun Angajator pentru Persoane cu Dizabilități”. Selecția a facut-o Agenția Națională pentru Ocupare. “Un loc de muncă înseamnă nu doar un salariu“, crede Elena. “Acesta înseamnă independență, încredere în forțele proprii și susținere pentru familie. Lucrurile s-au schimbat spre bine în ultimii doi ani. Eu m-am ales cu un loc de muncă, iar Maxim – cu o mamă care nu renunță la vise frumoase. Unul dntre ele s-a realizat cu ajutorul ANOFM și OIM, un alt vis – de altă natură - va deveni realitate si el – lui Maxim îi place să danseze“. Zâmbetul Elenei este cald și deschis.  “Așa cum spuneam, există mai multe feluri în care ne putem împlini visele“

De la declanșarea pandemiei, niciun rezident nu a fost infectat cu nemilosul virus, datorită măsurilor sporite de protecție. Vârstnicilor le este verificată termometria de trei ori pe zi, încăperile în care stau sunt dezinfectate și aerisite cu regularitate, iar accesul rudelor în instituție a fost limitat. Toți angajații și beneficiarii centrului de plasament s-au vaccinat împotriva COVID-19. Pentru Tamara Rusu, angajații azilului sunt ca lumina ochilor. Și la propriu, și la figurat. De câțiva ani, femeia și-a pierdut văzul, așa că asistentele medicale și infirmierele o ajută la tot: să mănânce, să se spele, să-și strângă patul, să miște scaunul din loc și să deschidă ușa. Femeia spune că aici nu se simte singură și că viața sa a prins mai multă energie de când a ajuns la azil. „Am rămas de una singură după ce a decedat soțul. Familia care îngrijea de mine mă neglija. Cu ajutorul primăriei din localitate, am ajuns aici. Îmi place că este foarte curat și că mereu sunt înconjurată de oameni”, afirmă beneficiară. Azilul a devenit „acasă” și pentru Victor Dascăl, care a ajuns aici acum un an și jumătate, după ce i-a fost amputat un picior. Bărbatul de 64 de ani are o impresionantă poveste de viață. A studiat radioelectronica și a activat în calitate de aviator militar. Victor Dascăl spune că azilul nu doar îl adăpostește, dar și îl face să se simtă în siguranță. „Știu despre COVID-19 doar de la televizor. Noi, beneficiarii, nici nu am simțit că este pandemie. Toată lumea respectă cu strictețe regulile instituite de administrația azilului, pentru că ne place viața și nu vrem să ne infectăm. Toți vârstnicii și angajații s-au vaccinat împotriva COVID-19 în aceeași zi”, specifică Victor Dascăl. În total, azilul găzduiește 28 de beneficiari, dintre care patru sunt țintuiți la pat. Asistenta medicală superioară, Virginia Bobeică, este preferata tuturor. Când o văd, bătrânilor li se luminează chipul. Virginia Bobeică are un fel aparte de a fi. Și o bunătate aparte. Este ca o enciclopedie. Parcă însăși Universul a pregătit-o pentru această funcție. A adunat de la posturile anterioare de muncă (Centrul Medicilor de Familie din Șoldănești, spitalul raional din Șoldănești) 26 de ani de cunoștințe medicale prețioase și răbdarea de a asculta. Și de a înțelege. „O problemă de sănătate m-a făcut să renunț la job-ul anterior și să vin să activez aici. Din start am înțeles că acești oameni, pe lângă tratament, au nevoie și de comunicare. În cazul lor, de multe ori, un cuvânt cald are un efect mai mare decât o pastilă (zâmbește melancolic). Munca de-aici nu este grea doar pentru persoana căreia îi place să aibă grijă de alți oameni”, ne povestește Virginia Bobeică. Pentru a preveni îmbolnăvirile de COVID-19, lucrătorii medicali au reglementat strict plimbările vârstnicilor în aer liber, au fost limitate vizitele rudelor sau ale apropiaților acestora, iar încăperile sunt dezinfectate regulat. Managera azilului, Felicia Catrinici, menționează că sarcinile personalului medical s-au dublat în perioada pandemiei. „Pentru ca beneficiarii noștri să nu ajungă în statistica sumbră a victimelor virusului nemilos, ne-am mobilizat încă de la diagnosticarea primelor cazuri de COVID19 în țara noastră, pentru că am înțeles cât de vulnerabile sunt aceste persoane. Vârstnicii își încep fiecare dimineață cu irigarea cavității nazale și a cavității bucale. Angajații medicali poartă mereu mască și mănuși de protecție, pe care le schimbă la fiecare două ore. Asistentele medicale și infirmierele respectă cu strictețe regulile epidemiologice și după pereții azilului. În rândul lucrătorilor medicali a fost înregistrat un caz de infectare cu COVID-19. Este vorba despre o asistentă medicală dintr-o localitate mai îndepărtată care venea la muncă cu transportul public”, declară directoarea instituției. Felicia Catrinici este sufletul acestui azil. Munca pe care o îndeplinește este, mai întâi de toate, o investiție emoțională. Acolo unde este emoție, sunt și lacrimi…. „De multe ori mi s-a întâmplat să plâng în drum spre sau de la azil. Acești pereți ascund un ghem imens de durere. Noi încercăm să le creăm toate condițiile și să le ocupăm timpul cu activități interesante, dar mulți dintre ei duc dorul copiilor sau a rudelor cu care comunică foarte rar”, ne spune Felicia Catrinici, revenită recent din spital după un tratament de câteva săptămâni. Potrivit administratoarei azilului, una dintre problemele frecvente ale centrului este migrarea de personal. Din cauza încărcăturii emoționale, lucrătorii medicali rezistă, în medie, șase ani. Și infirmiera Angela Negru a împlinit recent șase ani de muncă la azil, dar e decisă să continue și să nu renunțe, deoarece este convinsă că omul este cel care sfințește locul. Azilul de bătrâni și persoane cu dizabilități din Șoldănești a fost inaugurat în anul 2005. Istoria în limba rusă poate fi accesată AICI.   Foto credit: OMS/ Schimbător Studio  

Anterior, a muncit ani în şir într-un sanatoriu. Spune că şi-a dorit mult să-şi valorifice experienţa acumulată în cadrul propriei afaceri. Nu ar fi reuşit să-şi materializeze dorinţa fără suportul moral, dar şi financiar al familiei sale. Atât mama, cât şi soţul său au muncit în străinătate, iar economiile le-au investit într-un hotel, pe care, între timp, l-au transformat într-o pensiune. Astfel, familia speră să-şi poate asigura un trai decent acasă. „Soţul a văzut care e situaţia peste hotare şi a hotărât să rămână acasă, la fel ca și mama mea, care a muncit mulţi ani în Italia. Aceasta este alegerea familiei noastre – de a rămâne acasă și de a ne construi aici viitorul”, declară Victoria. Începutul antreprenorial nu a fost unul uşor, dar cu ajutorul Secției pentru ocuparea forței de muncă Dubăsari și subvenției financiare în sumă de 81,075 MDL (sau 4,609 USD) oferite de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) și Organizația Internațională a Muncii (ILO), Victoria a reușit să-și dezvolte afacerea și să angajeze personal. Subvenția este oferită angajatorilor în scopul angajării și (re)integrării persoanelor din categoriile care necesită suport suplimentar pe piața muncii. La pensiunea din Molovata Nouă activează zece angajaţi. Printre ei se numără şi Angela Axentiv, care este cameristă. Femeia este bucuroasă că are o sursă de venit, după ce în martie a rămas fără loc de muncă din cauza pandemiei de COVID-19: „Am lucrat la sanatoriu. Pe urmă am fost în şomaj tehnic”. Pensiunea dispune de zece camere, restaurant, terasă, spaţii pentru tenis de câmp sau de masă, piscină, dar şi un spațiu amenajat pe malul Nistrului. Aceasta şi-a deschis uşile acum o lună, dar se bucură deja de un număr impunător de vizitatori, de pe ambele maluri ale Nistrului. Victoria Muşinschi susţine că, la început de cale, o afacere necesită investiţii colosale, iar subvenția obținută îi va ajuta să reducă din această povară: „O să folosim o parte din bani pentru renovarea bazinului, procurarea echipamentului necesar pentru spaţiul verde. Plus la asta vom digitaliza sistema noastră hotelieră şi vom schimba designul”. Subvențiile oferite de ANOFM reprezintă o măsură activă prevăzută în Legea cu privire la ocuparea forței de muncă și asigurarea de șomaj, care este testată în acest an cu suportul metodologic și financiar al ILO. În baza unui Acord de Implementare, în valoare de 122 mii dolari SUA, ILO este partenerul de bază al ANOFM în elaborarea și implementarea politicilor de ocupare. Pentru mai multe detalii despre posibilitatea obținerii subvenției, vă puteți adresa la una din subdiviziunile teritoriale pentru ocuparea forței de muncă (adresele acestora pot fi găsite accesând https://www.anofm.md/ro/subdiviziuni) sau telefonând la Centrul de Apel Piața Muncii la nr. de telefon 08000 1000, apel gratuit de pe telefonul fix pe teritoriul R. Moldova.

Ea este Mila, o tânără profesoară de matematică din Tiraspol, care trăiește cu HIV de 13 ani, timp în care a reușit să-și accepte statutul, să nască o fiică, să termine facultatea cu „diplomă roșie” și să-și construiască o viață împlinită: „Am 33 de ani. Locuiesc în Tiraspol cu ​​fiica mea — cel mai drag om. Lucrez și învăț. Am foarte puțin timp liber dar, când apare — pictez. Pasiunile și hobby-urile mele sunt vila, grădina, alergările de dimineață. Trăiesc cu HIV din 2008. Am aflat despre statutul meu când soțul a fost internat în spital cu pneumocistoză*. Medicii mi-au cerut să fac testul și s-a dovedit a fi pozitiv. Soțul mi-a transmis virusul… El a decedat în 2009. Eu nu afișez deschis statul meu. Mă împiedică auto-stigmatizarea. Deși majoritatea rudelor, prietenilor, cunoscuților și necunoscuților mei știu despre statutul meu de HIV-pozitivă și au o reacție adecvată, frica de a fi respinsă rămâne. Stigmatizarea mă împiedică să mă dezvolt, să mă bucur, să mă simt un membru al societății cu drepturi depline. Acest sentiment este foarte greu de învins. Încerc, dar nu-mi reușește întotdeauna. Despre relația cu rudele mele nici nu vreau să vorbesc… Este foarte dificilă. Mama crede și acum că degrabă voi muri. Ea strigă la tot pasul că sunt inadecvată din cauza HIV și a terapiei pe care o fac… îmi spune multe vorbe urâte. M-am adaptat la statut de foarte mult timp, mi-a luat aproape 7 ani. Inacceptarea de sine a avut un impact considerabil asupra vieții mele. Acest lucru, în primul rând, a influențat alegerea soțului. Nu știu de ce credeam că nu pot avea o familie normală, sănătoasă. Mă gândeam că poate nu merit. De aceea, cel de-al doilea soț al meu a fost o persoană antisocială. Mă jignea, zicea că nu trebuie la nimeni așa bolnavă, iar eu înduram și gândeam la fel. Am răbdat de toate — și bețiile, și bătăile lui. Însă, partea bună a vieții mele din acea perioadă, a fost că am continuat să vin și să comunic cu fetele, consultantele de la Centrul de sprijin social al persoanelor care trăiesc cu HIV, mă interesam de modul de viață cu HIV, aflam foarte multe de informații utile. În 2015 am decis să-mi schimb viața și să plec de pe șantierul de construcții la care lucram pentru a începe studiile la Universitatea de Fizică și Matematică din Tiraspol. Aveam 27 de ani. Am fost susținută de colegele de la Centru și de soacra mea. La urma urmei, atunci când oamenii cred în tine, ești gata să răstorni munții. Și am reușit să mă înscriu la studii pe un loc cu finanțare bugetară. După primul an de studii, mi-am schimbat radical viziunea asupra vieții, asupra HIV. Atunci am decis să plec de la soț. Așa și am făcut. Apoi, în 2017, a venit pe lume fiica mea mult așteptată. Desigur, mi-a fost foarte greu. Am născut-o la sfârșitul celui de-al doilea an de studii. Anul trei de studiu a fost dificil, dar până la urmă am absolvit facultatea cu „diplomă roșie”. Și sunt foarte mândră de asta, pentru că știu cât de mult am muncit. În ceea ce privește sentimentele pe care le aveam atunci și pe care le am acum… Atunci credeam că viața s-a terminat, periodic cădeam în depresie. Acum mă bucur de viață, în fiecare zi admir răsăriturile și apusurile … mă bucur de tot ce am, chiar dacă nu toate sunt perfecte sau așa cum mi le-aș dori. La început, pentru a depăși greutățile căutam puteri în interiorul meu. Voiam să le demonstrez tuturor și mie însumi că „pot”, trebuie doar să vreau și să depun eforturi. Mai ales că nu eram mulțumită de viața mea, de soțul meu, de muncitorii beți de la lucru… Îmi doream foarte mult să renunț la toate și să trăiesc altfel, mai bine. Acum totul a devenit mai simplu — puterea mea este fiica mea. Vreau să fiu un exemplu pentru ea. Vreau să fie mândră de mine. Nu duc lipsă de comunicare, dar nici nu pot spune că am mulți prieteni. Persoana în care am încredere și pe care o pot numi prieten este soacra mea — mama răposatului meu soț. Pentru mine, cel mai important în viață este ca oamenii mei dragi și apropiați să fie sănătoși și fericiți”. Din 2020, Mila participă la activitățile Programului de consolidare a capacităților pentru promovarea drepturilor omului în grupurile subreprezentate de pe malul stâng al Nistrului, implementat de OHCHR cu sprijinul financiar al Suediei prin Programul comun al ONU „Consolidarea drepturilor omului pe ambele maluri ale Nistrului”. De asemenea, datorită unui grant acordat de PNUD prin programul comun al ONU organizației «Альянс общественного здоровья» din partea stângă a Nistrului, Mila participă la instruiri pentru a deveni para-juristă specializată în domeniul prevenirii discriminării persoanelor care trăiesc cu HIV în regiunea transnistreană. * Este cea mai frecventă infecţie oportunistă la persoanele care trăiesc cu HIV.