Istoriile noastre. Află mai multe despre activitățile noastre dedicate realizării Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă.

Era început de primăvară la Soroca. Cireșii erau deja în floare, iar florile lor ieșeau în evidență pe fundalul străzilor care abia începeau să se trezească dupa iarna. Soroca se află în nordul Republicii Moldova, întinzându-se de-a lungul râului Nistru. Din anumite puncte ale orașului, poți privi peste apă, spre Ucraina. Într-o zonă liniștită de la marginea orașului, ușa unei mici biblioteci s-a deschis, iar o femeie a ieșit, făcându-ne semn să intrăm.Raisa are 49 de ani, un surâs cald, ochi albastru-verzui care te privesc cu atenție și o prezență calmă. Este originară din Mykolaiv, în sudul Ucrainei, unde lucra la căile ferate ucrainene ca specialistă în logistică și întreținerea liniilor, făcând zilnic naveta 120 de kilometri între casa sa din Bashtanka și locul de muncă. Astăzi, însă, este persoana pe care lumea o sună atunci când are nevoie de ajutor. Totodată, este și fondatoarea ONG-ului Uniunea Femeilor Ucrainene, una dintre inițiatoarele Consiliului Refugiaților din Soroca, sprijinit de UNHCR, precum și mediatoare pentru integrare în cadrul organizației conduse de femei refugiate „Female Support Force”.Asemenea bibliotecii în care ne-am întâlnit, Raisa poartă cu sine mult mai mult decât lasă să se vadă la prima vedere. Poveștile, amintirile, cunoștințele și experiențele ei au călătorit împreună cu ea, iar parcursul său contrazice, în multe privințe, percepțiile obișnuite despre strămutare. Povestea Raisei este cel puțin la fel de mult despre a oferi sprijin pe cât este despre a-l primi și despre felul în care strămutarea continuă să modeleze viața unei persoane chiar și la ani distanță de la șocul inițial.Plecarea fortata din MykolaivÎn februarie 2022, când a început invazia pe scară largă a Ucrainei, regiunea în care locuia Raisa a ajuns sub ocupație. Timp de trei săptămâni, familia ei a trăit sub amenințarea constantă a bombardamentelor.„Este dureros să vorbesc despre acele săptămâni, care au părut cât o veșnicie”, spune Raisa. „Eram într-o zonă în care bombardamentele nu se mai opreau. Nu-mi vine să cred că, în secolul XXI, se poate întâmpla așa ceva, chiar în mijlocul Europei.”Raisa este mama a nouă copii. Cinci dintre ei sunt deja independenți și trăiesc în continuare în Ucraina. În 2022, ea a ajuns în Republica Moldova împreună cu cei patru copii mai mici, în căutarea unui loc sigur. La sosire, au fost găzduiți în casa unor prieteni de familie din Soroca, care la acel moment era nelocuită.„Ca mulți dintre cei care au fost nevoiți să plece, ne așteptam ca strămutarea să dureze doar o perioadă scurtă”, spune ea.Însă Republica Moldova urma să fie locul în care familia ei a trebuit să o ia de la capăt.„Credeam că va dura o săptămână. Două. Cel mult o lună. Fugeam. Copiii au fost supuși unui stres enorm. În prima lună după ce am ajuns la Soroca, ne-a fost greu să ne obișnuim din nou cu liniștea. Cu faptul că puteam merge la culcare fără să mai fim îmbrăcați, gata să plecăm în orice moment în cazul unui atac.”Mica bibliotecă locală, unde ne-am întâlnit și unde Raisa este astăzi voluntară, a devenit pentru ea și pentru alți refugiați ucraineni un loc de întâlnire, sprijin și un nou început.„Biblioteca și oamenii de aici au fost printre primii din Soroca care ne-au deschis ușile și ne-au oferit sprijin nouă, refugiaților ucraineni. Astăzi, biblioteca este un loc de întâlnire pentru refugiați, familii din comunitatea locală, persoane în vârstă, femei și copii romi.”De la angajată a căilor ferate - la construirea unei comunitățiÎnainte de invazie, între muncă, drumurile lungi și responsabilitățile de familie, Raisei îi rămânea foarte puțin timp pentru implicare în comunitate sau voluntariat. După ce a părăsit Ucraina și s-a stabilit la Soroca, viața ei s-a schimbat brusc. Nu mai avea naveta zilnică, serviciul sau rutina de până atunci. În schimb, avea timp — și un gol pe care trebuia să învețe să-l umple.„A trebuit să ies singură din acea stare, emoțional”, spune ea. „Mai mult decât atât, trebuia să-mi ajut copiii să iasă și ei din ea.”Încerca să ia legătura atât cu alți ucraineni, cât și cu locuitorii din Soroca. Ca mulți dintre cei care ajung într-o țară nouă, refugiații caută să se conecteze cu cei cu care împărtășesc aceeași limbă și experiențe similare. Din aceste întâlniri și conversații informale s-a format treptat un grup de inițiativă al ucrainenilor din Soroca.Curând însă, Raisa a realizat că un grup informal nu era suficient pentru a interacționa în mod eficient cu autoritățile și instituțiile de la nivel local. Pentru a-i ajuta pe refugiați să își facă mai bine auzite nevoile și preocupările, a înființat Uniunea Femeilor Ucrainene. Organizația conectează familiile de refugiați cu autoritățile locale, ONG-uri și furnizori de servicii, ajutându-le să acceseze mai ușor sprijin și să se integreze mai bine în comunitatea locală.Raisa vorbește și despre implicarea sa în prevenirea violenței bazate pe gen și a violenței domestice, precum și în sprijinirea supraviețuitoarelor din comunitatea sa. După o discuție pe care a avut-o cu fiica sa, în urma unui eveniment organizat în cadrul campaniei “16 Zile de Activism împotriva Violenței Bazate pe Gen”, Raisa a început să se implice și mai mult, încurajând femeile să ceară ajutor și să nu rămână tăcute în fața abuzului.Deși nu are studii juridice, Raisa a lucrat îndeaproape cu poliția, direcția de învățământ, serviciile sociale și membrii comunității pentru a încuraja oamenii să vorbească deschis despre violența domestică și să depășească rușinea și stigmatizarea care înconjoară acest subiect.„Cea mai mare barieră este rușinea. Dizgrația și rușinea nu sunt ale victimelor. Uitați aceste cuvinte. Nu au nimic de-a face cu voi. Dizgrația și rușinea sunt ale celui care v-a făcut rău. Mai rău decât să-ți fie rușine atunci când ești victimă este să înduri. Este rușinos să păstrezi tăcerea. Și este foarte greu să schimbi această mentalitate, pentru că se transmite din generație în generație.”Raisa este implicată activ și în rețeaua Consiliilor Refugiaților sprijinită de UNHCR, inclusiv în Consiliul din Soroca. Rolul acestor consilii este de a crea un dialog mai direct între refugiați și autoritățile locale.„Nu este vorba despre reprezentare de dragul reprezentării, ci despre includerea oamenilor în deciziile care le afectează în mod direct viața de zi cu zi. Membrii acestei comunități știu cel mai bine care le sunt nevoile, ce este important pentru ei și de ce fel de sprijin au nevoie.”Ea observă că progresul devine posibil acolo unde perseverența se întâlnește cu cooperarea. În timp, activitatea ei a contribuit, de asemenea, la consolidarea încrederii dintre comunitățile de refugiați și actorii locali.Deși a devenit o persoană bine cunoscută în comunitate, Raisa nu se consideră un lider. Se vede mai degrabă ca un membru activ al comunității, căruia îi place să aducă oamenii împreună și să-i sprijine pe cei din jur. Faptul că îi ajută pe ceilalți îi oferă energia de a merge înainte și sentimentul că ceea ce face contează.Comunitatea ca sursă de sprijinImplicarea Raisei în comunitatea din Soroca are însă rădăcini mai vechi. În Ucraina, înainte de invazia pe scară largă, casa ei era deja un loc în care oamenii se adunau. Copiii din vecinătate își petreceau timpul acolo. Unii veneau pur și simplu să se joace, iar alții, care veneau din familii ce treceau prin perioade dificile, găseau în casa ei un loc unde simțeau că aparțin și că sunt în siguranță. Pentru Raisa, toate acestea nu au fost niciodată o povară sau o responsabilitate, ci pur și simplu un mod firesc de a trăi și de a fi alături de oameni. „Cu o familie atât de numeroasă, de multe ori era mai simplu să invităm lumea la noi decât să mergem noi în vizită.” Pentru Raisa, așa a fost dintotdeauna. „Unii copii mă considerau a doua lor mamă”, adaugă ea.Comunitatea oferă sprijin în fața incertitudinii și a pierderii și îi ajută pe oameni să nu se izoleze. Izolarea este, în opinia ei, una dintre cele mai grele consecințe ale strămutării forțate.„Comunitatea este o sursă de putere, o sursă de viață. Este imposibil să trăim separat unii de alții, pentru că așa nu putem supraviețui.”Mica bibliotecă din Soroca este unul dintre locurile în care ideea de comunitate prinde viață zi de zi, iar Raisa este parte din acest spațiu. Astăzi, biblioteca este un loc sigur și deschis tuturor, construit în jurul unei idei simple, dar puternice: fiecare om trebuie să se simtă binevenit.„Este un loc în care nu trebuie să dai explicații și în care nu ești definit de pașaportul sau statutul tău. Unde poți vorbi în limba ta. Poți să taci. Să cânți. Să creezi ceva cu mâinile tale. Poți pur și simplu să exiști, în voia ta.”„Cu cât trece mai mult timp, cu atât sentimentul de a fi refugiată devine tot mai apăsător”Pe măsură ce lunile se transformă în ani, iar războiul continuă, strămutarea nu devine deloc mai ușoară.În timp ce copiii tind să se adapteze mai ușor la școli și rutine noi, adulții, dar mai ales persoanele în vârstă, întâmpină adesea mai multe dificultăți, iar trecerea timpului le accentuează dorul de casă și sentimentul de dezrădăcinare.Pentru Raisa, cuvântul «refugiat» poartă cu sine durere și respingere. Înseamnă să fii smuls din casa ta, din viața pe care ai construit-o. Iar fiecare zi care trece înseamnă o distanțare tot mai mare de casa și rutina ei din Mykolaiv.„Paradoxal, începutul strămutării a fost mai ușor. Atunci încă aveam speranță. Acum, după mai bine de trei ani, pe măsură ce întoarcerea acasă devine tot mai nesigură, speranța începe să se stingă. Iar cu cât speranța se pierde, cu atât oamenii au nevoie de mai mult sprijin. Sănătatea mintală este la fel de importantă ca sănătatea fizică. Fără comunitate, oamenilor le este mult mai greu să facă față greutăților.”„Casa voastră, e acolo unde sunt eu”Deși nu și-ar fi ales niciodată aceste împrejurări, Raisa spune că strămutarea a făcut-o să descopere laturi ale sale pe care nu le cunoscuse până atunci.„Mi-am dat seama că îmi place să descopăr lumea și să călătoresc. Înainte, nici nu credeam că aș putea să plec, să o iau de la capăt, să mă regăsesc într-un loc nou. Astăzi știu că sunt o persoană puternică și că port în mine o forță pe care nu o poate înfrânge nici războiul, nici strămutarea, absolut nimic.”Totul s-a schimbat pentru Raisa. A ajuns să descopere lucruri noi despre sine, dar și să-și cunoască altfel copiii. Ei sunt cei care, spune ea, o ajută să rămână puternică și cu picioarele pe pământ.„Mi-am dat seama că am crescut niște copii maturi, echilibrați și conștienți de cine sunt. Iar cea mai mare recunoaștere pentru mine este atunci când îmi spun: «Mamă, vreau să fiu ca tine.»” Face o pauză, apoi adaugă:„Eu le spun mereu: «Casa voastră e acolo unde sunt eu. Chiar dacă întreaga lume ar fi împotriva voastră, eu voi fi întotdeauna alături de voi. Orice ați face, orice s-ar întâmpla în viață, să știți că veți avea întotdeauna un loc unde sunteți doriți.»”Într-un oraș de unde Ucraina e atât de aproape încât se vede dincolo de râu, Raisa a construit ceva ce nu depinde nici de granițe, nici de trecerea timpului. Ceva modelat de comunitate și pentru comunitate, de prezență, implicare și sentimentul de apartenență.În multe privințe, biblioteca pare să oglindească însăși povestea Raisei: un loc în care oamenii și experiențele lor se întâlnesc, se nasc legături, se împărtășesc lucruri și se pot începe noi capitole.„Dacă ar trebui să o iau din nou de la capăt, o voi face iar și iar. Și îi voi ajuta și pe alții să facă la fel.”Raisa este o refugiată din Ucraina care locuiește la Soroca, în Republica Moldova, împreună cu patru dintre cei nouă copii ai săi. A ajuns în Republica Moldova la 21 martie 2022, din regiunea Mykolaiv, după ce a petrecut aproximativ trei săptămâni sub ocupație. Este fondatoarea Uniunii Femeilor Ucrainene și, împreună cu UNHCR, contribuie în prezent la crearea unui Consiliu al Refugiaților la Soroca. Raisa a beneficiat de asistență financiară multifuncțională din partea UNHCR.Interviu realizat și text redactat de Hanne Heidinger, JPO norvegian în cadrul UNHCR Moldova, aprilie 2026, Soroca, Republica Moldova. Traducere din limba rusa.