De la violență la dizabilitate: Istoria Mariei, pentru care acasă a devenit un loc nesigur

În fiecare dimineață și după-amiază, ele parcurg același drum spre școală. Pentru oricine altcineva ar fi un traseu de cinci minute. Maria îl face în 15 și se mândrește cu asta. Și-a învățat corpul să țină pasul.

Dizabilitatea ei locomotorie de gradul I a apărut după ani de violență domestică. Fostul soț o lovea constant. Într-o zi, un pumn în cap a schimbat totul. 

„De la lovitura în cap, și picioarele au început să cedeze”, spune ea încet, căutând cuvintele. „La început părea un om de treabă. Aveam 17 ani și m-am îndrăgostit. Cine să știe că o să ajung aici?”, adaugă Maria*, cu ochii umezi.

A mers la mai mulți medici, căutând un răspuns. Inițial, i-au acordat gradul de dizabilitate pentru trei ani. După investigații mai amănunțite, specialiștii au decis, însă, că trauma este permanentă și i-au acordat gradul de dizabilitate pe viață.

În Republica Moldova, 6,7% dintre oameni trăiesc cu o dizabilitate. Studiile arată că femeile cu dizabilități sunt și mai expuse violenței domestice și agresiunilor sexuale decât cele fără dizabilități.

Trecutul care urmărește

Fostul soț continuă să o hărțuiască. Vine, își alintă copilul, încearcă să o convingă să-i cedeze drepturile. Maria nu se lasă. „Să aștepte. O să mă vindec. O să fie mai bine”, spune ea cu o liniște aspră, care nu permite îndoială.

Sprijinul ei cel mai mare a fost bunica. Femeia care i-a ținut loc de mamă și de tată. Îi trimitea bani pe ascuns, o găzduia când fugea de bătăile fostului soț și o încuraja să reziste. Când bunica a decedat, Maria s-a întors cu fiica în casa din care plecase mireasă. Casa aparține acum unchiului. Vara pot folosi toate încăperile. Iarna, doar una – singura încălzită. „Uneori (n. red. unchiul) mă alungă. Zice că vrea viață personală”, spune Maria, strângându-și mâinile în poală.

Refugiul Mariei*

În mijlocul curții spitalului raional din Vulcănești, printre drumurile ude și îngreunate de noroi, într-o clădire modestă și sobră care nu trădează căldura și liniștea pe care o oferă, se află centrul „Sfânta Ana”.

La Vulcănești, centrul este coordonat de Vasilisa Velicsar, asistentă socială și administratoare a Centrului „Sfânta Ana”. Vasilisa își amintește clar ziua în care a aflat povestea Mariei: „O cunoșteam pe bunica ei și întreaga lor familie. De fată nu știam nimic, era plecată în altă localitate. Am rămas șocată când am aflat prin ce a trecut”.

UNFPA și Asociația Homecare, cu sprijinul Guvernului Marii Britanii, desfășoară aici programul pilot „Safe at home: Acasă în Siguranță”. Programul oferă femeilor și fetelor cu mobilitate redusă un mediu sigur și acces la servicii esențiale. În cadrul inițiativei, asistente medicale și lucrătoare sociale vizitează la domiciliu femei cu dizabilități, inclusiv refugiate, pentru a le oferi îngrijiri și protecție.

Maria a ajuns la „Sfânta Ana” la recomandarea medicului de familie. Aici face proceduri medicale, masaj, electroterapie. Primește consiliere și sprijin social. Uneori vine cu fiica ei, care își găsește un colț liniștit pentru a desena în timp ce mama este la tratamente.

Vasilisa îi știe pe toți cei care trec pragul centrului. 

„Unii vin direct la noi. Altora le este mai greu, așa că ne telefonează. Atunci mergem noi la ei. Verificăm dacă sunt bine, dacă au nevoie de ceva”, explică ea.

Pentru Maria, și pentru multe alte femei ale căror povești nu sunt încă spuse, aceste spații sunt mai mult decât niște centre. Sunt locuri unde viața poate fi luată de la capăt. Unde nu mai sunt singure și pot visa la un viitor liniștit.

„Acest spațiu oferă siguranță. Pentru că femeile au nevoie de un loc unde să vină, să vorbească, să fie ascultate. Uneori chiar doar să se odihnească”, punctează Vasilisa.

Maria* visează la propria casă, unde ea și fiica ei să se simtă în siguranță și liniște. 

„Cel mai mult îmi doresc să mă vindec”, spune ea, „iar restul, cred, se va aranja de la sine”.

*Numele protagonistei a fost modificat pentru a-i proteja confidențialitatea.