Era început de primăvară la Soroca. Cireșii erau deja în floare, iar florile lor ieșeau în evidență pe fundalul străzilor care abia începeau să se trezească dupa iarna. Soroca se află în nordul Republicii Moldova, întinzându-se de-a lungul râului Nistru. Din anumite puncte ale orașului, poți privi peste apă, spre Ucraina. Într-o zonă liniștită de la marginea orașului, ușa unei mici biblioteci s-a deschis, iar o femeie a ieșit, făcându-ne semn să intrăm.Raisa are 49 de ani, un surâs cald, ochi albastru-verzui care te privesc cu atenție și o prezență calmă. Este originară din Mykolaiv, în sudul Ucrainei, unde lucra la căile ferate ucrainene ca specialistă în logistică și întreținerea liniilor, făcând zilnic naveta 120 de kilometri între casa sa din Bashtanka și locul de muncă. Astăzi, însă, este persoana pe care lumea o sună atunci când are nevoie de ajutor. Totodată, este și fondatoarea ONG-ului Uniunea Femeilor Ucrainene, una dintre inițiatoarele Consiliului Refugiaților din Soroca, sprijinit de UNHCR, precum și mediatoare pentru integrare în cadrul organizației conduse de femei refugiate „Female Support Force”.Asemenea bibliotecii în care ne-am întâlnit, Raisa poartă cu sine mult mai mult decât lasă să se vadă la prima vedere. Poveștile, amintirile, cunoștințele și experiențele ei au călătorit împreună cu ea, iar parcursul său contrazice, în multe privințe, percepțiile obișnuite despre strămutare. Povestea Raisei este cel puțin la fel de mult despre a oferi sprijin pe cât este despre a-l primi și despre felul în care strămutarea continuă să modeleze viața unei persoane chiar și la ani distanță de la șocul inițial.Plecarea fortata din MykolaivÎn februarie 2022, când a început invazia pe scară largă a Ucrainei, regiunea în care locuia Raisa a ajuns sub ocupație. Timp de trei săptămâni, familia ei a trăit sub amenințarea constantă a bombardamentelor.„Este dureros să vorbesc despre acele săptămâni, care au părut cât o veșnicie”, spune Raisa. „Eram într-o zonă în care bombardamentele nu se mai opreau. Nu-mi vine să cred că, în secolul XXI, se poate întâmpla așa ceva, chiar în mijlocul Europei.”Raisa este mama a nouă copii. Cinci dintre ei sunt deja independenți și trăiesc în continuare în Ucraina. În 2022, ea a ajuns în Republica Moldova împreună cu cei patru copii mai mici, în căutarea unui loc sigur. La sosire, au fost găzduiți în casa unor prieteni de familie din Soroca, care la acel moment era nelocuită.„Ca mulți dintre cei care au fost nevoiți să plece, ne așteptam ca strămutarea să dureze doar o perioadă scurtă”, spune ea.Însă Republica Moldova urma să fie locul în care familia ei a trebuit să o ia de la capăt.„Credeam că va dura o săptămână. Două. Cel mult o lună. Fugeam. Copiii au fost supuși unui stres enorm. În prima lună după ce am ajuns la Soroca, ne-a fost greu să ne obișnuim din nou cu liniștea. Cu faptul că puteam merge la culcare fără să mai fim îmbrăcați, gata să plecăm în orice moment în cazul unui atac.”Mica bibliotecă locală, unde ne-am întâlnit și unde Raisa este astăzi voluntară, a devenit pentru ea și pentru alți refugiați ucraineni un loc de întâlnire, sprijin și un nou început.„Biblioteca și oamenii de aici au fost printre primii din Soroca care ne-au deschis ușile și ne-au oferit sprijin nouă, refugiaților ucraineni. Astăzi, biblioteca este un loc de întâlnire pentru refugiați, familii din comunitatea locală, persoane în vârstă, femei și copii romi.”De la angajată a căilor ferate - la construirea unei comunitățiÎnainte de invazie, între muncă, drumurile lungi și responsabilitățile de familie, Raisei îi rămânea foarte puțin timp pentru implicare în comunitate sau voluntariat. După ce a părăsit Ucraina și s-a stabilit la Soroca, viața ei s-a schimbat brusc. Nu mai avea naveta zilnică, serviciul sau rutina de până atunci. În schimb, avea timp — și un gol pe care trebuia să învețe să-l umple.„A trebuit să ies singură din acea stare, emoțional”, spune ea. „Mai mult decât atât, trebuia să-mi ajut copiii să iasă și ei din ea.”Încerca să ia legătura atât cu alți ucraineni, cât și cu locuitorii din Soroca. Ca mulți dintre cei care ajung într-o țară nouă, refugiații caută să se conecteze cu cei cu care împărtășesc aceeași limbă și experiențe similare. Din aceste întâlniri și conversații informale s-a format treptat un grup de inițiativă al ucrainenilor din Soroca.Curând însă, Raisa a realizat că un grup informal nu era suficient pentru a interacționa în mod eficient cu autoritățile și instituțiile de la nivel local. Pentru a-i ajuta pe refugiați să își facă mai bine auzite nevoile și preocupările, a înființat Uniunea Femeilor Ucrainene. Organizația conectează familiile de refugiați cu autoritățile locale, ONG-uri și furnizori de servicii, ajutându-le să acceseze mai ușor sprijin și să se integreze mai bine în comunitatea locală.Raisa vorbește și despre implicarea sa în prevenirea violenței bazate pe gen și a violenței domestice, precum și în sprijinirea supraviețuitoarelor din comunitatea sa. După o discuție pe care a avut-o cu fiica sa, în urma unui eveniment organizat în cadrul campaniei “16 Zile de Activism împotriva Violenței Bazate pe Gen”, Raisa a început să se implice și mai mult, încurajând femeile să ceară ajutor și să nu rămână tăcute în fața abuzului.Deși nu are studii juridice, Raisa a lucrat îndeaproape cu poliția, direcția de învățământ, serviciile sociale și membrii comunității pentru a încuraja oamenii să vorbească deschis despre violența domestică și să depășească rușinea și stigmatizarea care înconjoară acest subiect.„Cea mai mare barieră este rușinea. Dizgrația și rușinea nu sunt ale victimelor. Uitați aceste cuvinte. Nu au nimic de-a face cu voi. Dizgrația și rușinea sunt ale celui care v-a făcut rău. Mai rău decât să-ți fie rușine atunci când ești victimă este să înduri. Este rușinos să păstrezi tăcerea. Și este foarte greu să schimbi această mentalitate, pentru că se transmite din generație în generație.”Raisa este implicată activ și în rețeaua Consiliilor Refugiaților sprijinită de UNHCR, inclusiv în Consiliul din Soroca. Rolul acestor consilii este de a crea un dialog mai direct între refugiați și autoritățile locale.„Nu este vorba despre reprezentare de dragul reprezentării, ci despre includerea oamenilor în deciziile care le afectează în mod direct viața de zi cu zi. Membrii acestei comunități știu cel mai bine care le sunt nevoile, ce este important pentru ei și de ce fel de sprijin au nevoie.”Ea observă că progresul devine posibil acolo unde perseverența se întâlnește cu cooperarea. În timp, activitatea ei a contribuit, de asemenea, la consolidarea încrederii dintre comunitățile de refugiați și actorii locali.Deși a devenit o persoană bine cunoscută în comunitate, Raisa nu se consideră un lider. Se vede mai degrabă ca un membru activ al comunității, căruia îi place să aducă oamenii împreună și să-i sprijine pe cei din jur. Faptul că îi ajută pe ceilalți îi oferă energia de a merge înainte și sentimentul că ceea ce face contează.Comunitatea ca sursă de sprijinImplicarea Raisei în comunitatea din Soroca are însă rădăcini mai vechi. În Ucraina, înainte de invazia pe scară largă, casa ei era deja un loc în care oamenii se adunau. Copiii din vecinătate își petreceau timpul acolo. Unii veneau pur și simplu să se joace, iar alții, care veneau din familii ce treceau prin perioade dificile, găseau în casa ei un loc unde simțeau că aparțin și că sunt în siguranță. Pentru Raisa, toate acestea nu au fost niciodată o povară sau o responsabilitate, ci pur și simplu un mod firesc de a trăi și de a fi alături de oameni. „Cu o familie atât de numeroasă, de multe ori era mai simplu să invităm lumea la noi decât să mergem noi în vizită.” Pentru Raisa, așa a fost dintotdeauna. „Unii copii mă considerau a doua lor mamă”, adaugă ea.Comunitatea oferă sprijin în fața incertitudinii și a pierderii și îi ajută pe oameni să nu se izoleze. Izolarea este, în opinia ei, una dintre cele mai grele consecințe ale strămutării forțate.„Comunitatea este o sursă de putere, o sursă de viață. Este imposibil să trăim separat unii de alții, pentru că așa nu putem supraviețui.”Mica bibliotecă din Soroca este unul dintre locurile în care ideea de comunitate prinde viață zi de zi, iar Raisa este parte din acest spațiu. Astăzi, biblioteca este un loc sigur și deschis tuturor, construit în jurul unei idei simple, dar puternice: fiecare om trebuie să se simtă binevenit.„Este un loc în care nu trebuie să dai explicații și în care nu ești definit de pașaportul sau statutul tău. Unde poți vorbi în limba ta. Poți să taci. Să cânți. Să creezi ceva cu mâinile tale. Poți pur și simplu să exiști, în voia ta.”„Cu cât trece mai mult timp, cu atât sentimentul de a fi refugiată devine tot mai apăsător”Pe măsură ce lunile se transformă în ani, iar războiul continuă, strămutarea nu devine deloc mai ușoară.În timp ce copiii tind să se adapteze mai ușor la școli și rutine noi, adulții, dar mai ales persoanele în vârstă, întâmpină adesea mai multe dificultăți, iar trecerea timpului le accentuează dorul de casă și sentimentul de dezrădăcinare.Pentru Raisa, cuvântul «refugiat» poartă cu sine durere și respingere. Înseamnă să fii smuls din casa ta, din viața pe care ai construit-o. Iar fiecare zi care trece înseamnă o distanțare tot mai mare de casa și rutina ei din Mykolaiv.„Paradoxal, începutul strămutării a fost mai ușor. Atunci încă aveam speranță. Acum, după mai bine de trei ani, pe măsură ce întoarcerea acasă devine tot mai nesigură, speranța începe să se stingă. Iar cu cât speranța se pierde, cu atât oamenii au nevoie de mai mult sprijin. Sănătatea mintală este la fel de importantă ca sănătatea fizică. Fără comunitate, oamenilor le este mult mai greu să facă față greutăților.”„Casa voastră, e acolo unde sunt eu”Deși nu și-ar fi ales niciodată aceste împrejurări, Raisa spune că strămutarea a făcut-o să descopere laturi ale sale pe care nu le cunoscuse până atunci.„Mi-am dat seama că îmi place să descopăr lumea și să călătoresc. Înainte, nici nu credeam că aș putea să plec, să o iau de la capăt, să mă regăsesc într-un loc nou. Astăzi știu că sunt o persoană puternică și că port în mine o forță pe care nu o poate înfrânge nici războiul, nici strămutarea, absolut nimic.”Totul s-a schimbat pentru Raisa. A ajuns să descopere lucruri noi despre sine, dar și să-și cunoască altfel copiii. Ei sunt cei care, spune ea, o ajută să rămână puternică și cu picioarele pe pământ.„Mi-am dat seama că am crescut niște copii maturi, echilibrați și conștienți de cine sunt. Iar cea mai mare recunoaștere pentru mine este atunci când îmi spun: «Mamă, vreau să fiu ca tine.»” Face o pauză, apoi adaugă:„Eu le spun mereu: «Casa voastră e acolo unde sunt eu. Chiar dacă întreaga lume ar fi împotriva voastră, eu voi fi întotdeauna alături de voi. Orice ați face, orice s-ar întâmpla în viață, să știți că veți avea întotdeauna un loc unde sunteți doriți.»”Într-un oraș de unde Ucraina e atât de aproape încât se vede dincolo de râu, Raisa a construit ceva ce nu depinde nici de granițe, nici de trecerea timpului. Ceva modelat de comunitate și pentru comunitate, de prezență, implicare și sentimentul de apartenență.În multe privințe, biblioteca pare să oglindească însăși povestea Raisei: un loc în care oamenii și experiențele lor se întâlnesc, se nasc legături, se împărtășesc lucruri și se pot începe noi capitole.„Dacă ar trebui să o iau din nou de la capăt, o voi face iar și iar. Și îi voi ajuta și pe alții să facă la fel.”Raisa este o refugiată din Ucraina care locuiește la Soroca, în Republica Moldova, împreună cu patru dintre cei nouă copii ai săi. A ajuns în Republica Moldova la 21 martie 2022, din regiunea Mykolaiv, după ce a petrecut aproximativ trei săptămâni sub ocupație. Este fondatoarea Uniunii Femeilor Ucrainene și, împreună cu UNHCR, contribuie în prezent la crearea unui Consiliu al Refugiaților la Soroca. Raisa a beneficiat de asistență financiară multifuncțională din partea UNHCR.Interviu realizat și text redactat de Hanne Heidinger, JPO norvegian în cadrul UNHCR Moldova, aprilie 2026, Soroca, Republica Moldova. Traducere din limba rusa. 

Astăzi, Emilia are cinci luni, iar alăptarea a devenit pentru Irina experiența pe care sperase să o trăiască: un moment de apropiere și conexiune cu fetița sa.Primele săptămâni au fost însă o perioadă de adaptare și învățare. Irina se recupera după o cezariană de urgență, iar ea și Nicolai descopereau, pas cu pas, ritmul și nevoile nou-născutului lor.În diminețile care urmau nopților cu puțin somn, își aminteau că nu trebuie să găsească imediat toate răspunsurile. Era important să rămână împreună și să înceapă fiecare nouă zi ca o echipă.„Poate tocmai asta a contat cel mai mult: să știe că nu este singură în acel punct în care obosești până la capăt”, își amintește Nicolai.Experiența familiei lor arată că un început sănătos nu depinde doar de dorința și efortul mamei. Contează sprijinul partenerului și al familiei, accesul la consiliere calificată și existența unor servicii de sănătate care însoțesc mama înainte și după naștere.Aceste forme de sprijin, despre care știm că funcționează și care trebuie consolidate, se află în centrul Săptămânii Mondiale a Alăptării din acest an: „Alăptarea pentru un început de viață sustenabil: să consolidăm ceea ce funcționează”.Când cunoașterea întâlnește realitateaÎnainte de a deveni mamă, Irina Loghin cunoștea îndeaproape recomandările privind alăptarea și nutriția copilului. În calitate de Ofițer în Sănătate la UNICEF, responsabilă inclusiv de domeniul nutriției, organizase instruiri și activități dedicate acestui subiect.După nașterea Emiliei, a descoperit însă diferența dintre a cunoaște recomandările și a le aplica într-un moment în care corpul, emoțiile și întreaga rutină de viață trec prin schimbări importante.„Probabil cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de când am devenit mamă este că «a cunoaște calea» și «a parcurge calea» sunt două lucruri complet diferite”, spune Irina.Nașterea nu s-a desfășurat așa cum își planificase familia. A fost nevoie de o cezariană de urgență, urmată de o perioadă de recuperare. În același timp, începutul alăptării a presupus disconfort, dificultăți practice și multă răbdare.„După ce am născut, am uitat toate ghidurile, recomandările și pozițiile de alăptare pe care credeam că le însușisem foarte bine”, povestește ea.Pentru Irina, primele săptămâni au fost un proces de învățare. A ales să continue alăptarea deoarece cunoștea beneficiile acesteia pentru sănătatea și dezvoltarea copilului, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, precum și rolul său în construirea conexiunii emoționale dintre mamă și copil.Perseverența nu a însemnat însă să depășească singură toate dificultățile. Irina a apelat la sprijin specializat în alăptare, iar îndrumarea practică, încurajarea și răbdarea primite au ajutat-o să găsească soluțiile potrivite pentru ea și Emilia.„Toată informația pe care o deții funcționează ca o voce de fundal, care trebuie să fie prezentă. Totuși, când ajungi într-o situație dificilă, simpla deschidere a unui ghid nu va salva situația. Sprijinul specialiștilor și al familiei devine primordial.”Tot atunci a descoperit cât de diferit poate fi ritmul fiecărui copil. Deși cunoștea recomandarea privind alăptarea la cerere, își imaginase că aceasta însemna, în general, intervale de două sau trei ore.„Mare mi-a fost surpriza când am descoperit că «alăptarea la cerere» poate însemna și la fiecare 20 de minute”, spune Irina zâmbind.Cu timpul, lucrurile au devenit mai ușoare. Irina și Emilia s-au cunoscut mai bine, au găsit pozițiile și ritmul care li se potriveau, iar alăptarea a devenit o parte firească a vieții lor.„Acum, alăptarea are loc așa cum îmi imaginasem că va fi.”Alături de mamă, pas cu pasȘi Nicolai se pregătise pentru venirea pe lume a Emiliei. Participase împreună cu Irina la două instruiri despre alăptare și credea că știe la ce să se aștepte. Primele săptămâni i-au arătat însă că informațiile teoretice trebuie completate de răbdare, prezență și implicare constantă.Pentru că Irina se recupera după intervenția chirurgicală, Nicolai a preluat o mare parte dintre sarcinile legate de îngrijirea fetiței. O aducea pe Emilia la mamă, o ajuta pe Irina să găsească o poziție confortabilă, schimba scutecele, o îmbrăca și o adormea.„Glumeam că mă pregătisem să fiu «asistent de proiect», dar am ajuns «manager de proiect»”, spune Nicolai.A înțeles treptat că rolul partenerului nu se limitează la ajutorul practic. Înseamnă și să fie atent la starea mamei, să o încurajeze, să asculte și să ofere sprijin fără presiune sau judecată.Privind în urmă, Nicolai consideră că pregătirea viitorilor tați poate face o diferență importantă.„Se spune deseori că nu poți fi cu adevărat pregătit pentru acest moment și că soluțiile apar pe parcurs. Nu sunt complet de acord.”Tații au nevoie să afle nu doar ce sarcini pot prelua, ci și cum se schimbă viața familiei în primele săptămâni, cum pot recunoaște momentele în care mama are nevoie de ajutor și cum pot contribui la crearea unui mediu favorabil alăptării.„Nu doar mamele trebuie pregătite pentru ceea ce urmează. Și tații au nevoie de programe în care să poată vorbi deschis despre aceste experiențe.”Sprijinul care face diferențaIrina și Nicolai au avut alături și sprijinul părinților lor. Aceștia i-au ajutat cu treburile casnice și cu îngrijirea copilului, oferindu-le tinerilor părinți timp pentru odihnă și recuperare.Mama Irinei rămânea uneori cu Emilia până târziu în noapte, pentru ca Irina și Nicolai să poată dormi câteva ore.„Chiar mă consider norocoasă în acest sens. Sprijinul fizic și emoțional al familiei este de neînlocuit la acea etapă”, spune Irina.Din perspectiva sa profesională, Irina cunoștea importanța unui mediu favorabil alăptării. Ca mamă, a înțeles cum se traduce acest sprijin în viața de zi cu zi: cineva care pregătește o masă, preia treburile casnice, aduce copilul la sân, reține recomandările specialistului sau rămâne alături de mamă atunci când aceasta are nevoie de încurajare.Pentru Irina, un început sustenabil în viață se construiește prin asemenea forme de sprijin.„Pentru mine, ca specialistă, alăptarea este o intervenție eficientă de sănătate publică, cu beneficii demonstrate pentru copil, mamă și sistemul de sănătate. Înseamnă să-i oferi fiecărui copil cea mai bună șansă la o dezvoltare armonioasă încă din primele zile, reducând inegalitățile și contribuind la o societate mai sănătoasă și mai rezilientă.”Ca mamă, îi atribuie și un sens profund personal.„Alăptarea este responsabilitate și o conexiune cu fetița mea care nu poate fi nici explicată, nici înlocuită. Este mult mai mult decât hrană.”Ce le ajută pe mame să continue alăptareaÎn Republica Moldova, 94% dintre mame încep să alăpteze, însă doar aproximativ 49% dintre copiii cu vârsta sub șase luni sunt alăptați exclusiv.Diferența dintre cele două cifre nu arată că mamele nu își doresc să alăpteze. Ea indică obstacolele pe care multe dintre ele le întâmpină pe parcurs: lipsa sprijinului în primele săptămâni, informațiile contradictorii, dificultățile de atașare la sân, percepția că laptele matern nu este suficient, presiunea socială și accesul limitat la ajutor calificat.Marketingul substituenților laptelui matern și informațiile înșelătoare distribuite online pot influența, de asemenea, deciziile familiilor. În Republica Moldova, patru din zece părinți utilizează internetul ca sursă de informare în acest domeniu.„Această statistică este un indicator al modului în care funcționează întregul ecosistem din jurul unei mame”, explică Irina. „Dacă vrem să creștem rata alăptării exclusive, nu este suficient să le spunem mamelor că alăptarea este importantă.”Mamele au nevoie de consiliere înainte și după naștere, de profesioniști bine pregătiți, de sprijin continuu în comunitate, de implicarea familiei și de politici care să le permită să continue alăptarea inclusiv după revenirea la locul de muncă.Republica Moldova are deja o bază pe care poate construi: Inițiativa „Spital Prieten al Copilului”, cadre medicale calificate, un cadru legal și recomandări naționale aliniate standardelor UNICEF și ale Organizației Mondiale a Sănătății.Provocarea este ca aceste mecanisme să funcționeze consecvent, iar sprijinul pentru mamă să nu se încheie odată cu externarea din maternitate.„Mesajul din acest an este foarte potrivit. Nu trebuie neapărat să căutăm soluții noi, ci să investim consecvent în intervențiile care și-au demonstrat deja eficiența.”Pentru Irina, comunicarea despre alăptare trebuie să informeze și să sprijine, nu să creeze presiune sau vinovăție.„Mamele nu au nevoie de judecată, ci de informații corecte, consiliere calificată și sprijin practic pentru a depăși provocările pe care le pot întâmpina.”Unele femei se confruntă cu dificultăți medicale, nu pot alăpta sau au nevoie de alternative. În asemenea situații, trebuie să primească îndrumarea necesară pentru a asigura alimentația sigură și adecvată a copilului, fără stigmatizare.„Fiecare mamă merită să facă alegeri informate și să se simtă susținută, nu judecată.”Un început mai sănătos pentru copiii vulnerabiliPentru copiii prematuri și nou-născuții vulnerabili, accesul la lapte matern poate fi deosebit de important. În Republica Moldova, aproximativ 1.800 de copii se nasc prematur în fiecare an.Irina este implicată profesional în dezvoltarea unei inițiative la care ține foarte mult: înființarea primei Bănci de Lapte Uman din Republica Moldova.Atunci când laptele propriei mame nu este disponibil temporar, laptele matern donat, oferit printr-un sistem sigur și reglementat, poate asigura nou-născutului o hrană adaptată nevoilor sale și poate contribui la protejarea sănătății acestuia într-o perioadă critică.„O Bancă de Lapte Uman nu înseamnă doar colectarea și oferirea laptelui matern. Înseamnă și crearea unei culturi a sprijinului pentru alăptare, recunoașterea valorii laptelui matern și consolidarea serviciilor care susțin mamele încă din perioada sarcinii și după naștere.”Inițiativa reflectă tema din acest an: consolidarea soluțiilor care pot contribui la un început mai sănătos și mai echitabil pentru fiecare copil.„Aveți încredere în voi”Maternitatea a schimbat modul în care Irina își privește activitatea profesională. Dacă înainte cunoștea importanța sprijinului acordat mamelor din studii, date și experiența programelor de sănătate, acum o înțelege și din perspectiva unei mame care a avut nevoie de acest sprijin.„Maternitatea m-a ajutat să-mi privesc munca printr-o lentilă și mai umană”, spune ea. „Am înțeles mai profund cât de mult contează fiecare interacțiune cu profesionistul potrivit, fiecare mesaj transmis la timpul potrivit și fiecare persoană care oferă sprijin unei mame, în special soțul și familia.”Dincolo de recomandări, politici și statistici, există o mamă care învață, se adaptează și încearcă să ia cele mai bune decizii pentru copilul său. În spatele unui început sănătos nu se află doar efortul individual al mamei, ci un întreg sistem de relații, servicii și politici care trebuie să funcționeze împreună.Mesajul Irinei pentru mame, cu ocazia Săptămânii Mondiale a Alăptării, pornește din propria experiență: „Aveți încredere în voi și nu ezitați să cereți sprijin atunci când aveți nevoie. Alăptarea este un proces natural, dar nu este întotdeauna unul simplu. Ajutorul potrivit, oferit la momentul potrivit, poate face o diferență enormă.”Pentru Irina, Nicolai și Emilia, diferența a fost făcută de informațiile pe care le aveau, de consilierea specializată, de familia care le-a fost alături și de decizia de a parcurge împreună acest proces de învățare.Pentru fiecare mamă, sprijinul poate arăta diferit. Uneori începe cu servicii de sănătate accesibile și profesioniști bine pregătiți. Alteori, începe acasă, printr-un partener care preia o parte dintre responsabilități, o familie care oferă timp pentru odihnă sau o persoană care spune simplu: „Sunt aici. Nu trebuie să treci singură prin această etapă.”

Pentru Anastasia și familia ei, soluția a fost să o ia de la capăt în raionul Otaci, unde au găsit un apartament pe care își puteau permite să-l închirieze. A fost încă un pas într-o călătorie marcată de incertitudine, probleme de sănătate și reziliență.„Când am ajuns, eram foarte bolnavă”, își amintește ea. „Am fost operată, iar soțul meu a fost și el operat.”Soțul ei a suferit două operații. Prima a avut loc în urma unui microaccident vascular cerebral. Ulterior, s-a deplasat la Chișinău pentru o a doua intervenție chirurgicală, în vederea îndepărtării unei tumori. În același timp, familia avea grijă de fiica lor, care a sosit în Republica Moldova în 2023, fiind însărcinată.Astăzi, nepoata lor are aproape trei ani și rămâne în centrul eforturilor familiei de a-și reconstrui viața.
În ciuda provocărilor cu care s-au confruntat, membrii familiei continuă să se sprijine reciproc și să-și ajute comunitatea. Recunoscută pentru angajamentul său de a-i ajuta pe ceilalți, femeia a fost selectată ca voluntară și, ulterior, aleasă președintă a Consiliului Local al Refugiaților. Și fiica ei se implică activ în activități de voluntariat.„Familia noastră rămâne unită.”Pentru familie, sprijinul material a jucat un rol esențial în satisfacerea nevoilor zilnice. Acesta îi ajută să achiziționeze alimente speciale pentru nepoata lor și medicamentele de care are nevoie, întrucât ea continuă să primească îngrijiri pentru anemie. De asemenea, ajutorul contribuie la acoperirea cheltuielilor pentru îmbrăcăminte și a altor cheltuieli esențiale ale gospodăriei.„Poate părea un sprijin modest, dar pentru noi este enorm și înseamnă foarte mult”, explică ea.La fel ca multe alte familii strămutate, ei continuă să facă față costurilor în creștere, facturilor la utilități și cheltuielilor permanente legate de sănătate. Cu toate acestea, rămân hotărâți să meargă mai departe, găsind putere unul în celălalt și în sprijinul pe care îl primesc.Începând din 2024, 811 de persoane strămutate din Ucraina aflate în Moldova beneficiază de ajutor financiar pentru a-și acoperi nevoile urgente. Acest sprijin îi ajută pe refugiații vulnerabili să-și acopere cheltuielile esențiale și să-și păstreze demnitatea în timp ce își reconstruiesc viața în comunitățile gazdă din întreaga țară.

Într-o după-amiază însorită, într-un orășel liniștit din apropierea Chișinăului, casa mică este umplută de sunetele copiilor care se joacă — râsete, trosnetul pieselor de Lego, ritmul jocurilor care se desfășoară. Aici, în mediul rural din Moldova, Kristiina reflectează asupra unei călătorii care nu trebuia să dureze atât de mult.„Am venit pe 8 martie 2022”, își amintește ea. „Soțul meu mi-a spus: «Doar două săptămâni și ne vom întoarce». Aceste două săptămâni continuă și astăzi.”Când a început războiul la scară largă, Kristiina a fugit din regiunea Odesa, Ucraina, împreună cu cei patru copii ai săi. A lăsat în urmă tot ceea ce îi era familiar: casa, un loc de muncă stabil ca manager la McDonald’s și o viață care părea sigură. În fața ei se afla doar incertitudinea.„Nu puteam înțelege cum să trăiesc”, mărturisește ea încet. „Singură cu copiii, într-o altă țară…”În primele săptămâni, supraviețuirea era singurul lucru care conta. O cunoștință de familie din Moldova le-a oferit adăpost temporar. Când această soluție a ajuns la sfârșit, ajutorul a venit din nou — de această dată din partea unei femei din localitate care avea să devină „Bunica Sveta” pentru copii.„Ne-a oferit un loc unde să stăm gratuit. Plătim doar utilitățile”, spune Kristiina. „Noi o ajutăm pe ea, iar ea ne ajută pe noi. Fără ea, nu cred că am fi putut rămâne aici.”Acest gest de solidaritate a devenit temelia a ceva mult mai important: stabilitate, rutină și, încetul cu încetul, un sentiment de apartenență. Viața a început să prindă contur. Copiii ei s-au înscris la școală și la grădiniță.„Acum avem cunoștințe, prieteni”, spune ea. „Trăim o viață normală. La început stăteam doar acasă — nu știam nimic, nu vedeam nimic. Dar acum totul s-a schimbat.”Stabilitatea financiară rămâne fragilă, însă, datorită sprijinului oferit de Uniunea Europeană și de alți donatori, Kristiina primește o asistență financiară modestă, suficientă pentru a acoperi majoritatea nevoilor esențiale ale familiei, în special cheltuielile pentru utilități, medicamente și educația copiilor. Ea completează aceste venituri prin muncă la distanță și diverse activități ocazionale.Povara emoțională a strămutării, însă, nu a dispărut niciodată complet. Își amintește de primele luni cu o tristețe vizibilă în privire:„Au fost zile în care chiar și să gătesc sau să fac curățenie părea imposibil”, spune ea.Chiar și acum, există o tensiune tăcută care vine odată cu traiul între două lumi: construirea unui viitor într-o țară nouă, în timp ce păstrezi în suflet amintirile casei pe care ai lăsat-o în urmă.Totuși, în mijlocul incertitudinii, un lucru îi este foarte clar: copiii ei sunt în siguranță.„Aici nu sunt sirene”, spune ea. „Copiii nu trebuie să se ascundă în subsoluri. Pentru sănătatea lor psihică, faptul că am rămas aici a fost decizia corectă — în proporție de 95%.”Copiii s-au adaptat fiecare în felul său. Și-au făcut prieteni, au descoperit noi rutine și și-au creat propria comunitate — experiențe obișnuite care, în felul lor, semnalează revenirea la o viață normală.„Viața merge înainte”, spune Kristiina. „Chiar dacă este diferită. Pentru mine, cele mai fericite momente sunt atunci când văd că ai mei copii sunt fericiți. Când se simt bine. Când pot pur și simplu să fie copii.”Deocamdată, Moldova rămâne acasă.„În acest moment, intenționăm să rămânem aici, pentru că nu știm când se va termina războiul”, explică ea. „Ne vom construi viitorul aici. Copiii vor termina școala, poate își vor continua studiile aici. Mă gândesc și eu unde aș putea să lucrez.”Face o pauză înainte de a adăuga:„Dar gândul de a mă întoarce în Ucraina nu mă părăsește niciodată.”În timp ce copiii ei se joacă în curte, trecând de la un joc la altul și strigând-o din când în când, povestea Kristiinei capătă contur. Este o poveste despre bunătate, reziliență și despre reconstruirea unei vieți, pas cu pas, zi după zi.Cu sprijinul Uniunii Europene, Kristiina și copiii săi, la fel ca multe alte familii de refugiați ucraineni, au găsit siguranță și stabilitate departe de casă. Datorită contribuției UE, UNHCR a oferit asistență financiară pentru peste 20.000 de refugiați vulnerabili din Republica Moldova. Acest sprijin îi ajută să își acopere cheltuielile de chirie, nevoile gospodărești și alte costuri esențiale, contribuind totodată la economia locală. Finanțarea oferită de Uniunea Europeană continuă să susțină obiectivul principal al UNHCR de reducere a riscurilor de protecție și de satisfacere a nevoilor de bază ale refugiaților prin asistență financiară și consiliere în domeniul protecției.