O călătorie de reziliență: povestea Oxanei și a Polinei

Oxana, în vârstă de 45 de ani, și fiica ei Polina, în vârstă de 6 ani, se îndreaptă spre grădiniță. „Hai, scumpo, ține pasul”, spune Oxana.

Cele două sunt însoțite de Dima, un câine care, de obicei, umblă în jurul Centrului de acomodare pentru refugiați în care locuiesc. „Polina a botezat câinele după unul dintre prietenii ei de la grădinița de aici, din Moldova”, spune Oxana. „Acum ne urmărește peste tot!”, zâmbește aceasta. La fel ca și alți refugiați care au părăsit Ucraina din cauza războiului de amploare inițiat de Federația Rusă în februarie 2022, Oxana și Polina au planificat inițial o ședere scurtă în Moldova, intenționând să nu rămână mai mult de câteva luni.

Au trecut aproape doi ani de la sosirea lor.

Când Oxana își amintește de prima săptămână de război în orașul natal Dnipro, își amintește de noroi, frig, raiduri aeriene și de lacrimile Polinei în timpul petrecut într-un vechi adăpost antiaerian din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, despre care spune că era ca o gaură în pământ, fără lumină.

„Polina stătea în fața adăpostului antiaerian plângând „Nu vreau să intru acolo”. La început nu eram atât de amorțiți din punct de vedere emoțional cum suntem acum”, spune Oxana.

După mai bine de o săptămână de război, Oxana, soțul ei și Polina au decis în cele din urmă să se îndrepte spre gara Dnipro. „După ore întregi de așteptare, ne-am urcat în primul tren care a sosit, ale cărui ferestre erau acoperite în negru – era trenul spre Odesa. Atunci i-am spus Polinei că tata nu vine cu noi”. își amintește Oxana cu lacrimi în ochi.

După o călătorie foarte lungă cu trenul până la Odesa și apoi cu un alt autobuz până la un oraș aproape de granița cu Republica Moldova, Oxana și Polina s-au confruntat cu o coadă lungă de mașini și cu haosul provocat de un număr mare de oameni care fugeau din țară. Disperate să treacă dincolo și având asupra lor doar rucsacuri și o geantă cu haine și jucării, au decis să meargă șapte kilometri pe jos pentru a ajunge în siguranță la granița cu Republica Moldova.

După ce au trecut granița și au ajuns în orășelul Căușeni, s-au cazat la Centrul de acomodare pentru refugiați „Grația”, un adăpost deținut de guvern, înființat cu sprijinul UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați, și care a rămas casa lor până în prezent.

Primăvara s-a încheiat, la fel și vara, dar războiul din Ucraina nu s-a oprit. Înțelegând că nu există o soluție rapidă, Oxana a înscris-o pe Polina la grădinița locală și a început să-și caute un loc de muncă.

După câteva luni la o fabrică locală de dulciuri, Oxana și-a găsit un loc de muncă mai potrivit pentru abilitățile sale. Cu o experiență în muzică, predare și management, și-a găsit un loc de muncă la un centru de învățare digitală și un spațiu prietenos pentru copii din Căușeni, unde copiii pot învăța, se pot juca, pot face artă și chiar pot cânta karaoke. Inițiativa îi permite Oxanei să își câștige existența și să petreacă timp cu copiii locali și ucraineni după orele de școală.

Aici, Oxana a creat un mediu primitor pentru copii, prin abilitățile sale, și este cunoscută sub numele de „Doamna Oxana”. „Copiii sunt copii peste tot, indiferent dacă sunt în Moldova sau în Ucraina. Ei sunt plini de energie, chiar și după școală. Este într-adevăr contagios”, spune Oxana. „Îmi place această meserie. Necesită multă răbdare, dar mă descurc”, adaugă zâmbind.

Căușeni a devenit a doua lor casă. Cu Polina la grădiniță și Oxana având un serviciu care-i place, ambele beneficiază de protecție temporară care le permite să rămână legal în Moldova.

„Am ales să rămânem aici pentru că este aproape de graniță. Sper ca războiul să se încheie la fel de brusc cum a început, astfel încât să mă pot întoarce acasă la soțul meu, iar Polya la tatăl ei”, spune Oxana.