Din spusele Kamillei Pivovarenko: „Continui să fac lucruri care îmi aduc satisfacție mie și aduc bucurii celor din jur”

În cadrul unui proiect dezvoltat de MilleniumM Training and Development Institute, a jucat în specatolul de caritate „Povești prin pietre” alături de alți/alte tineri și tinere refugiați/refugiate. Se implică în diverse activități care necesită creativitate și pot să schimbe lumea în bine.

„Am venit în Moldova pe 11 martie împreună cu mama. Tatăl meu și bunica au rămas în Ucraina. Suntem din Dnepr și, sincer vorbind, îmi este tare dor de casă și de ai mei. Eu sunt pasionată de dans și atunci când mă copleșește tristețea, încep să dansez și totul prinde din nou culoare. Viața mea se împarte în două: cea de până la război și cea de acum. Sunt două vieți diferite, dar nu am de ales, trebuie să trăiesc, să continui să fac lucruri care îmi aduc satisfacție mie și aduc bucurii celor din jur.

La mai puțin de 3 luni de când am venit în Chișinău, am prezentat un spectacol pe scena teatrului „Luceafărul” împreună cu alți tineri și tinere din Ucraina și Republica Moldova. Sala era arhiplină. De emoții, după spectacol, ne-am îmbrățișat și am plâns. A fost o experiență extraordinară și sunt foarte fericită că am trăit-o.

Imediat cum am ajuns în Moldova, am început să caut activități în care aș putea să mă implic. În Ucraina sunt dublă campioană la cheerleading, iar în ultimii doi ani mă ocup intens de dans. Am văzut un anunț pe Facebook unde se spunea că se caută actori într-un spectacol de binefacere pentru Ucraina. Am zis că trebuie să încerc și am obținut un rol. Am lucrat intens și am învățat foarte multe de la actori profesioniști: cum să stau, cum să vorbesc, cum să lucrez pe o scenă adevărată.

Luminile, energia sălii, empatia oamenilor și conștientizarea că facem ceva necesar și util ne-a determinat să continuăm. Acum ne pregătim să mergem cu acest spectacol și în alte locații din Moldova. Este o poveste despre noi, adolescenți și adolscente, despre problemele pe care le trăim de obicei cu părinții, cu colegii. Însă spre finalul piesei devine clar că acestea sunt atât de nesemnificative, raportate unor încercări cum ar fi pericolul de a-ți pierde viața. Este o experiență educativă și în același timp – motivațională. Mă refer nu doar la experiențe private, dar în special la cum este perceput acest mesaj în contextul războiului.

Am 15 ani, continui studiile în școala mea din Dnepr, doar că în format on-line. Eu cred că, indiferent de ce urmează, școala este importantă. Dar mai sunt și alte lucruri esențiale la care nu pot să renunț. Am legat mai multe prietenii în tabăra de vară în care am fost împreună cu alți tineri și tinere din Ucraina. Am participat acolo la multe instruiri, am montat chiar și un spectacol, și în general am avut parte de o atmosferă extrem de creativă și pozitivă. Recent o colegă de tabără m-a invitat să mergem împreună la o organizație de tineret din Moldova. În următoarele zile vreau să ne ducem acolo și să vedem ce putem face împreună. Nu am un plan, dar sunt sigură că este o oportunitate să întâlnesc oameni noi, pasionați de ceea ce fac și că vom putea realiza împreună un proiect frumos.

Sunt convinsă că trebuie să rămânem fideli pasiunilor noastre și să continuăm să facem lucruri frumoase, chiar dacă, personal, nu am niciun plan de viitor. În Ucraina știam ce vreau și eram sigură de ce va aduce ziua de mâine. Îmi place să organizez tot felul de spectacole, evenimente, să dansez, să moderez, să cunosc oameni interesanți... Acum închiriem cu mama un apartament și așteptăm să ne putem întoarce acasă. Cel mai mult îmi doresc să pot reveni acasă, cât mai curând. Pentru mine este important că pot continua să fac lucruri care mă pasionează.”