Interviu: „Cea mai mare provocare pentru mine a fost să înțeleg dimensiunea păcii din perspectiva riscului războiului”

Jana Costachi, secretară de stat a Ministerului Afacerilor Interne, posedă o vastă experiență la nivel național și internațional în calitate de funcționară publică, lideră a organizațiilor și rețelelor de organizații neguvernamentale, în domeniile politicilor sociale, de reglementare a migrației, promovării de șanse egale etc. De la începutul războiului din Ucraina, a fost implicată activ în gestionarea fluxului de refugiați și oferirea unui răspuns prompt pentru necesitățile acestora. Așa cum UN Women prin mandatul său, promovează implementarea Agendei „Femeile, Pacea și Securitatea” și încurajează participarea activă a femeilor în procese decizionale, cu ocazia Zilei internaționale a păcii, Jana Costachi ne-a vorbit despre experiența sa de susținere a persoanelor refugiate și implicarea activă în procesele de menținere a păcii.

Cunoaștem din experiență că participarea femeilor face răspunsul la crize și recuperarea mai eficiente, incluzive și sustenabile. Este foarte important ca acestea să fie implicate în toate deciziile ce țin de răspunsul la criza refugiaților și pace, să fie văzute ca și promotoare active ale schimbării. În acest sens, cum putem încuraja dar mai ales spori implicarea femeilor în procesele de luare a deciziilor, în procesele de menținere a păcii, diplomatice și umanitare?

O femeie împuternicită cu capacitatea de a lua decizii, este de foarte multe ori într-un proces de reflecție - dacă acceptă să fie parte a acestui exercițiu sau nu. În acest context, femeile se pot afla în mai multe ipostaze. Femei care au capacitatea să fie implicate în procese decizionale, dar încă nu au decis să facă acest lucru; femei care deja sunt implicate în luarea deciziilor; femei care sunt acolo, implicate activ, dar se gândesc să plece. De foarte multe ori contează să fie cineva care să ajute aceste femei capabile și dornice să devină parte a unui proces decizional, și să le motiveze prin crearea de oportunități. 

Putem încuraja femeile prin exemplul propriu, prin menținerea unui dialog și prin crearea podurilor de comunicare dintre femeia care are capacitatea de a lua o decizie și beneficiarii care au nevoie de decizia ei. De cele mai multe ori aceste poduri sunt realizate de organizațiile intermediare, așa cum sunt organizațiile neguvernamentale sau comunitatea internațională.

Ați fost implicată în procesul de gestionare a crizei umanitare din prima zi a războiului. Dacă ați face o retrospectivă, care ar fi cele mai mari provocări pe care le-ați înfruntat și ce realizări de care sunteți cel mai mult mândră, ați enumera?

Cea mai mare provocare pentru mine a fost să înțeleg dimensiunea păcii din perspectiva riscului războiului. Până în ziua de 24 februarie, discuția despre pace pentru mine era o constatare, un fapt care niciodată nu a fost pus sub un risc, și nu o aspirație. Noi a trebuit să învățăm din mers lucruri pe care nu le-am cunoscut. Iar cea mai mare provocare în situație de criză, este că se scurtează critic, aproape inuman de mult, timpul pentru a lua o decizie. Pe de altă parte, a fost esențial să înțeleg cum pot, ca persoană aflată în funcție de decizie, să reușesc să fiu suficient de empatică, atât eu, cât și colegii mei.

La fel, a trebuit să ajustăm pe ore tot ce puneam în aplicare, în funcție de situația pe care o vedeam la moment, atât la frontieră, cât și pe teritoriul Republicii Moldova. Noi ca reprezentanți și reprezentante ai Ministerul Afacerilor Interne, și eu ca persoană responsabilă de tot ce înseamnă frontieră și migrație, înțelegeam că am o responsabilitate imensă prin prisma căreia trebuie să gestionez lucrurile în așa fel, încât orice persoană care se refugiază de urgia războiului, să aibă acces imediat și necondiționat pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv la un adăpost sigur. Mai mult decât atât, a fost necesar să identificăm tot felul de găselnițe. În acest sens, am folosit puterea Comisiei pentru Situații Excepționale a Republicii Moldova, prin care să înfăptuim un șir de derogări de la cadrul normativ existent. Acest lucru a permis să nu condiționăm accesul la pace de prezența sau lipsa unor acte formale.

Nu în ultimul rând, a fost crucial să identificăm necesitățile și profilurile persoanelor care fug de război. Așa a fost creat Centrul de criză de la Palanca, unde am invitat echipe interdisciplinare de specialiști alături de care să putem identifica nevoile imediate ale beneficiarilor. Din punct de vedere instituțional, provocarea cea mai mare a fost să facem față unui flux de oameni pe care noi niciodată nu ni l-am imaginat că poate fi atât de mare. Pot să vă zic că eu intuitiv, am plecat cu 5 zile până la începerea războiului, la Palanca, încercând să vizualizez cum ar arăta zona respectivă în cazul unui flux sporit de refugiați, pe care noi atunci îl estimam la 5 000 de persoane, nicidecum până în 500 000.

Desigur, sunt și multe lucruri de care sunt mândră. În primul rând, de echipa cu care am lucrat și capacitatea noastră de a ne ajusta, fiind un minister de forță. Sunt mândră de capacitatea colegilor mei de a gândi foarte creativ și de a inventa lucruri aparent simple dar atât de esențiale. Spre exemplu, în a doua zi de război am intrat în Centrul de criză din Palanca și timp de o oră cât am stat acolo, toți refugiații îmi solicitau necontenit telefonul, pentru a transmite mesaje familiilor rămase în Ucraina. Prin urmare, am acționat imediat și împreună cu directorul Centrului de criză, am luat legătura cu un operator de telefonie mobilă, astfel ca până în seară să fie instalată rețeaua de Wi-Fi. Sunt foarte multe detalii pe care nu ai cum să le prevezi. Iar eu sunt mândră de echipa noastră și de felul cum ne-am descurcat cu un număr extrem de mic de oameni, reușind să ne deschidem inimile și să demonstrăm că în Poliție, empatia este o valoare și nu o noțiune abstractă.

Foarte multe femei s-au implicat în ajutorarea și susținerea refugiaților. Care este valoarea adăugată pe care o au femeile din serviciul de forță?

Se pare că orice criză și orice dezastru care are un impact imediat asupra calității vieții oamenilor, necesită un răspuns prin care o femeie polițistă face față la fel de bine, sau poate chiar mai bine decât un bărbat. De ce? Pentru că de obicei victimele sau persoanele care suferă cel mai mult sunt mame, surori, fiice, copii. Și o femeie poate să înțeleagă mult mai bine care sunt trăirile și necesitățile imediate ale acestora. Este o tendință firească, nu doar din perspectiva teoriilor egalității de gen dar și prin prisma identificării cu o mai mare precizie a nevoilor pe timp de criză.

Mi se pare extraordinar ceea ce am putut descoperi și oferi eu ca femeie, alături de colegele cu care am lucrat și continuăm să lucrăm pe segmentul reprezentat de ministerul de forță.

Comunitatea internațională, autoritățile statului, organizațiile societății civile și comunitățile locale se implică activ în ajutorarea refugiaților. Având în vedere faptul că majoritatea refugiaților sunt femei și copii, ați putea să ne împărtășiți, reieșind din experiența dvs. de interacțiune cu ei, cum se simt în Republica Moldova?

În contextul crizei refugiaților, Ministerul Afacerilor Interne a avut responsabilitatea să asigure dirijarea fluxului continuu și accesul pe teritoriul Republicii Moldova a persoanelor refugiate, femei și copii. Fapt ce a însemnat să gândim soluții pe termen foarte scurt, cum ar fi pătură pe timp de noapte, când afară ninge, sau ceai cald, pe care îl aduceau polițiștii noștri de la Centrul Palanca, până au început să vină organizațiile internaționale. Mai însemna crearea camerelor de joc pentru copii pe teritoriul punctului de trecere a frontierei, sau acces la pachețele igienice, pentru că era vorba de mame, și la scutece, pentru că era vorba de copii. Sunt lucruri atât de umane pe care noi am reușit să le asigurăm la frontieră.

Pe de altă parte, în tot acest timp, am ținut sub control liniștea, securitatea și ordinea publică pe teritoriul Republicii Moldova. În acest context, a trebuit să găsim posibilitatea să gestionăm două situații necunoscute de noi până atunci. Prima situație se referea la faptul că o mare parte de femei, copii și persoane refugiate alegeau teritoriul Republicii Moldova numai pentru popas. Prin urmare, a trebuit să răspundem nevoii lor și să creăm așa numitul sistem de relocare. Unul din el începea chiar din Palanca, altul se afla la Ungheni.

De asemenea, am apreciat și încurajat felul în care comunitatea s-a mobilizat și am devenit parte a procesului. Prin urmare, am acționat activ pentru a facilita accesul a sute de mașini care veneau să preia familii cu copii de la punctele de trecere a frontierei.

Nu există nici o justificare pentru război, în schimb este necesar de a promova pacea acum mai mult ca oricând. De ce ar fi nevoie pentru a consolida răspunsul la criza refugiaților și pentru a-l face cu adevărat incluziv și cum putem contribui la promovarea rezilienței și a păcii durabile?

Convingerea mea este că pe teritoriul Republicii Moldova, persoanele refugiate din Ucraina trebuie încurajate să nu se simtă la marginea societății. Sarcina noastră e să gândim pachete de asistență imediată pe termen scurt, dar și oportunități de integrare socială, prin care persoanele refugiate să învețe limba, să învețe cultura, să își pună în serviciu aptitudinile. Noi nu putem să invităm femeile din Ucraina să stea aici ca într-o enclavă și să își amâne viața. Viața trebuie trăită. De aceea programele pe care noi ni le dorim, urmăresc integrarea activă a persoanelor refugiate în societatea noastră.

Iar pentru promovarea păcii este absolut necesară condamnarea imediată, fără echivoc și fără nici o reținere a agresiunii care capătă dimensiuni tot mai mari, așa cum a demonstrat situația de la hotarul țării noastre. Eu cred că noi trebuie să demonstrăm că nu tolerăm, nu acceptăm, nu considerăm o normă de conduită nici un fel de manifestare de violență.