Școala lui Ștefănel

În fiecare zi, Aliona și Ștefănel se trezesc la 7:00, să reușească la orele de la 8:30. Drumul spre școală le ia doar câteva minute. Ștefănel conduce „motocicleta” sa electrică, cum îi place să-i spună, în timp ce Aliona grăbește pasul, să-l ajungă. Băiatul ar vrea să urce și ea pe „motocicletă”, să simtă răcoarea lui septembrie prin păr. „Nu încap. Mi-e bine și așa”, îl liniștește ea. Pe chipul ei s-a împrăștiat un lan de pistrui mărunți. Sunt aceiași pistrui pe care i-a moștenit și Ștefănel de la ea. 

Copilul fragil

După ce se mută pe scaunul cu rotile pe care-l conduce cu ușurință, Ștefănel intră în clasă, Aliona rămâne în hol. Strânge la piept punga cu scutece și șervețele umede și se așază pe banca din piele roasă. Acolo îl va aștepta pe Ștefănel la fiecare pauză.

Aliona Russu este din Soroca. De trei ani este asistenta personală a feciorului ei, Ștefănel. „Până la 7 ani am fost mama lui. Îl îngrijeam 24 de ore din 24. Iar de când a venit la școală, lucrul meu are o altă denumire - de asistentă personală”, zâmbește femeia. Pare o luptătoare care poartă hainele unei mame. Nu a renunțat nicio clipă la copilul ei, care din primele ore de la naștere a fost numit un copil „mult prea fragil” și cu prea puține șanse de supraviețuire.  

14 intervenții în 10 ani

Ștefănel s-a născut cu probleme severe de sănătate. Atunci a și început lupta pentru viață, care a transformat spitalul în „acasă”. La o lună și trei săptămâni de la naștere i-au făcut prima intervenție chirurgicală. Apoi au mai urmat altele 13. „La cinci ani, avea deja 10 intervenții”, explică mama lui.

Hidrocefalie, spina bifida, displazie de șold… sunt doar câteva maladii pe care începe să le enumere Aliona Russu. Toate acestea nu-i permit să se deplaseze pe propriile picioare, să simtă când are nevoie să meargă la baie și nici să se bucure sau să se întristeze prea tare, ca să nu aibă o nouă criză de epilepsie. Anume de aceea copilul are nevoie mereu să o aibă pe mama prin preajmă.

Sub scări rămâne parcată „motocicleta” sa, un scaun electric cu rotile, procurat din banii adunați de părinți, elevi și profesori în cadrului unui târg de caritate, unde elevii și-au vândut jucăriile, ca Ștefănel să ajungă mai ușor la școală. 

Scaunul cu rotile din spatele clasei

Ștefănel este în clasa a patra, dar învață în baza unei curricule pentru clasa a doua. Altfel, i-ar fi greu să țină pasul cu ceilalți colegi. Pe partea stângă a tablei sunt notate ecuațiile pe care le rezolvă Ștefănel, iar pe dreapta pentru ceilalți. Cât timp scaunul cu rotile pe care-l folosește când se deplasează prin școală așteaptă în spatele clasei, este greu să înțelegi care dintre elevi este cel cu nevoi speciale. 

Învățătoarea îl cheamă la tablă, iar băiatul este ajutat de un coleg să tragă mai aproape scaunul cu rotile. Printr-o mișcare rapidă ajunge pe acesta. Trece printre bănci și se îndreaptă spre tablă. Chipul i se luminează când dă răspunsul corect, fără ajutorul colegilor, pregătiți să-i șoptească. „La început nu a fost așa… Am muncit mult pentru aceste rezultate”, explică Cristina Nitrean, învățătoare de clasele primare la liceul „Petru Rareș” din Soroca. 

În urmă cu trei ani, Cristina a fost informată de administrația instituției de învățământ că va avea în clasă un copil cu nevoie speciale. „Am început să plâng. Îmi era frică că n-am să fac față. Cum să-i ofer atenția necesară când mai am alți 24 de elevi?”, se întreba învățătoarea. 

„Avea nevoie să fie integrat în societate”

La prima ședință cu părinții, Aliona l-a adus și pe Ștefănel. „Părea atât de mic și gingaș. L-am îndrăgit deodată”, recunoaște învățătoarea. Era un copil timid, obosit de tratamente și săptămânile pe care le petrecea aproape fără întrerupere la spital, iar singurele persoane cu care încerca să formeze propoziții cât de cât structurate erau asistentele medicale. Se vedea că are nevoie să fie integrat în societate”, constată Cristina Nitrean.

A discutat despre asta cu părinții celorlalți elevi din clasă, ca ulterior ei să vorbească cu copiii lor. „Și așa am început totul. Copiii din clasă l-au acceptat ușor. Au fost și lucruri mai puțin frumoase, când puteau să râdă că e nevoit să poarte scutece. Dar cu răbdare, cu explicații am trecut peste asta. Le-am spus: fiecare are nevoile sale. Unii nu pot fără dulciuri, alții sunt foarte atașați de părinții lor, dar Ștefănel are nevoie să poarte scutece, ca să poată trăi și ieși în societate, iar noi trebuie să-l acceptăm și sprijinim”, își amintește învățătoarea de clasele primare. 

De atunci, copiii încearcă să-l ajute pe colegul lor atunci când văd că nu poate trece de un obstacol, rezolva o problemă, etc. Pentru a-i fi mai ușor și mamei lui Ștefănel, au trecut din clasa de la etajul II, la primul. „Ne plăcea mai mult la al doilea (etaj), dar părinții ne-au spus că mama lui Ștefănel nu poate să-l ducă în brațe atât de mult și noi am acceptat”, îmi explică elevii, vorbind unul peste altul și oferind acestei fraze un ecou sonor, care trece prin zgomotul din holul școlii. 

Când eroii simt că nu mai pot…

Când băiatul lipsește de la școală, colegii împreună cu învățătoarea îl sună la pauze pe Viber. „E de parcă Ștefănel ar fi peste hotarele… orașului Soroca (râde). Îmi place mult că am putut să facem asta, pentru că sunt sigură că este un beneficiu pentru clasă. Acești copii vor crește oameni care au să accepte o persoană care are nevoie de ajutor”, subliniază Cristina Nitrean. După o scurtă pauză, învățătoarea începe să râdă. „Noi îi mai spunem Măria sa Ștefan cel Mare. Pentru toată clasa este un erou”, constată ea.

Însă și eroii simt uneori că nu mai pot. Lui Ștefănel îi este tot mai greu să petreacă ore în șir la bancă. Spatele propagă o durere care ajunge să-i țiuie în urechi. Iar medicii le repetă părinților să nu-l mai ducă la școală. «E prea mult pentru el!». Dar băiatul vrea să meargă la școală. „Aici mă simt bine. Aici mă simt fericit. Aici sunt prietenii mei și-mi place să învăț cu ei”, recunoaște el. Începe să râdă în hohote, când băieții se adună și-i ridică scaunul în brațe, ca să treacă cele zece trepte, pentru a ajunge la cantină, iar apoi la sala de sport.

„Școala îi deschide aripile”

„Pe lângă faptul că reușește să facă față durerii, el este un copil realist. Știe că după acest an, programul lui de învățământ se va schimba: la școală va veni doar de câteva ori pe săptămână, în rest va învăța de acasă”, spune mama lui.

În timp ce colegii lui Ștefănel au lecția de engleză, el lucrează cu profesoara de sprijin, Maia Jardan. Specialista lucrează la liceu cu copiii cu nevoi speciale din 2015. În prezent, spune ea, la liceu sunt 32 de astfel elevi. „Aici facem exercițiile care li se dau mai greu, conform observațiilor profesorilor”, explică specialista. Pe masă a pregătit mai multe foi cu texte pe care Ștefănel trebuie să le citească. 

Lecțiile de limba română îi plac mai puțin. Literele i se grupează în silabe pe care se străduie să nu le piardă înainte să formeze un cuvânt. Femeia cu ochelarii pe vârful nasului și părul ușor răvășit și jucăuș îi zâmbește și-i promite să-i dea ceva bun la finalul orei. „Trebuie doar să încercăm. Hai că poți!”, îi spune ea, iar băiatul își îndreaptă cât de tare poate spatele și-și concentrează toată atenția pe propoziții.

Aliona Russu continuă să-l aștepte pe aceeași bancă din holul școlii. Îi oferă independența pe care băiatul poate s-o ducă. „Vreau să învețe să se descurce și să fie o persoană puternică”, spune ea. Iar când îl vede mai dezamăgit, convins că maladiile nu-i vor permite să fie un copil normal, mama îi arată videourile unde adulții în scaune cu rotile joacă fotbal, fac breakdance și sunt o voce, care strigă: «Se poate!».

„Școala este locul unde el își deschide aripile și îl face să viseze. Anume de aceea vreau să vină aici cât mai des”, recunoaște mama lui Ștefănel. Clopoțelul anunță că începe o altă lecție. 

UNICEF împreună cu Ministerul Educației și Cercetării și Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică au lansat o campanie națională de schimbare a atitudinii societății vizavi de copiii cu dizabilități și cerințe educaționale speciale și promovarea educației incluzive, cu sloganul „Învățăm împreună”.