Când eram în preajma lui tremuram ca un șoarece în fața pisicii

S-ar părea că a trecut suficient timp încât să poată vorbi despre asta fără a retrăi emoțiile acelei perioade. Dar nu este așa. A lăcrimat și de această dată de parcă lucrurile s-ar fi întâmplat chiar ieri. "Eram sigură că am uitat și nu mă mai afectează. Dar se pare că acea neputință și frustrare îți intră în oase și te răvășește de fiecare dată”, mărturisește Mihaela.

„Ne-am cunoscut la ziua de naștere a unei prietene comune,” începe Mihaela, rememorând acele prime zile care i-au schimbat viața. „De la început, m-a impresionat cât de diferit părea față de ceilalți bărbați pe care îi cunoscusem. Lucra într-o instituție publică, vorbea frumos, era educat și respectuos. Mi-a povestit despre familia lui și despre cât de greu le fusese: mama lui fusese victima violenței, iar el, încă din școală, începuse să muncească în construcții pentru a-și întreține mama și sora. M-a atras profund grija pe care o avea față de familia lui, faptul că de mic și-a asumat responsabilitatea de a le sprijini financiar. Era o dovadă de putere și devotament care m-a impresionat enorm.”

Mihaela își amintește cum presiunea socială și stereotipurile precum că o fată ar trebui să se mărite atunci când este cerută i-au influențat decizia de a se căsători. „Când mi-a propus, simțeam undeva în adâncul meu că ceva nu era în regulă,” spune ea. „Dar mama mă împingea înainte, spunându-mi: ‘Mihaela, tu de acum ești mare. Uite, ai mai avut o relație și nu s-a terminat cu nimic. Acum, băiatul acesta pare foarte bun.’” Simțea că o fată care ajunge spre 25 de ani fără să se mărite riscă să fie etichetată drept „nemăritată,” un stigmat care îi marca valoarea socială. „Nu era vorba de o iubire extraordinară, dar mă gândeam că ar fi bun pentru viață. Mama insista că trebuie să mă mărit,” povestește ea, subliniind influența celor din jur asupra deciziei sale.

A acceptat propunerea, dar controlul subtil a început treptat să apară în relație. „După ce am spus ‘da,’ el mă ducea și mă lua de la lucru, mă ducea și mă lua de la prietene. La început mi se părea grijuliu, dar în timp, am început să simt că e un fel de control,” își amintește femeia. Totuși, în acea perioadă, sub influența ideii că „asta e dragoste,” interpreta gesturile lui ca pe o formă de afecțiune, fără să realizeze că ele erau, de fapt, semnele unei posesivități care avea să crească. „Într-o zi, am ieșit din clădire cu un coleg de muncă și el ne-a văzut împreună. N-a spus nimic pe moment, dar, brusc, a lovit oglinda mașinii cu pumnul și a rupt-o. Am fost șocată. Nu l-am întrebat ce s-a întâmplat, dar în sinea mea, mi-am zis că poate a avut o zi grea la muncă.”

În ciuda semnelor clare de abuz care începuseră să apară chiar înainte de nuntă, Mihaela simțea că nu poate da înapoi. Intuia deja că nu era iubirea pe care și-o dorea. „Nu era un ‘da’ 100%, dar nunta era deja organizată. Tata și mama aveau o poziție socială bună și eu eram unica lor fiică. Au invitat 200 de oameni la nuntă. Toată lumea aștepta, totul era plătit.” Astfel, decizia de a merge mai departe era influențată de gândul că dacă anulează nunta în acel moment ar fi însemnat o rușine enormă pentru ea și familia ei. „Societatea te ține în limite foarte tare,” spune Mihaela, „Nu puteam să dau înapoi.”

Violența în relația Mihaelei s-a manifestat pe mai multe planuri: emoțional, verbal, fizic și economic. Primele manifestări au fost verbale, când a început să-i spună că nu valorează nimic, că nu a realizat nimic în viață și că nu are dreptul să-i spună ce să facă. „Îmi spunea lucruri de genul, ‘Cine crezi că ești? Uită-te la viața ta; nu ești nimic fără mine.’ Am început să-l cred,” mărturisește ea. „Înainte, coordonam o echipă la muncă, aveam responsabilitatea a peste treizeci de echipamente. Dar când ajungeam acasă, mă simțeam fără valoare, parcă nu mai eram frumoasă sau capabilă.”

Apoi, orice greșeală minoră, cum ar fi un fel de mâncare care nu-i era pe plac, declanșa reacții violente. „Putea să dea masa jos,” își amintește ea. Abuzul fizic s-a intensificat în timp, combinat cu un control strict asupra finanțelor. „El îmi lua banii de la indemnizație, spunea că îi trebuie mamei lui și surorii lui, iar noi rămâneam fără nimic.” Până și micile contribuții financiare personale erau sub controlul lui, lăsând-o pe ea și copilul lor în dependență totală. „Cred că el mi-a distrus încrederea,” povestește ea. „Mă simțeam ca un nimic, iar mulți ani după, dacă mi se întâmpla ceva, primul gând era că asta merit.”

În cele mai dificile momente, Mihaela a încercat să plece de mai multe ori, însă a simțit că ceva o reține. Nu a cerut ajutor, din cauza rușinii. „Ce o să spună lumea, nunta nu a fost nu demult, cum așa?” se întreba ea, conștientă că cei din jur ar judeca-o, mai degrabă decât să o sprijine. „Mama m-o împins să fiu măritată... avea frica că dacă treci de 25, nu mai trebuiesti nimănui.” Pe de altă parte, soacra ei, care îndurase toată viața abuzuri, o presa să facă la fel: „Iaca eu am răbdat, ce nu răbzi și tu?” Și mai era înconjurată de oameni care priveau violența ca pe ceva neimportant. „Când încercam să mă deschid vedeam în ochii lor că nu e mare treabă că mi-o dat cu ușa de la frigider în cap de câteva ori...” povestește ea cu amărăciune. Această reacție o făcea să se simtă și mai izolată, întărindu-i ideea că nu avea la cine să apeleze.

Decizia fermă de a depune actele de divorț a venit dintr-un incident marcant și traumatizant. Într-o zi, femeia a trimis un mesaj în care îi spunea soțului că dorește divorțul. "Am început să lucrez și să simt că am bani destui ca să pot pleca cu fetița. Am înțeles că nu e sfârșitul lumii separarea de el." Și l-a rugat pe soțul ei să plece din apartament. A fost primul semn că poate trăi în siguranță și liniște: "M-am dus la muncă, o săptămână nu l-am văzut și am simțit libertate, am simțit că pot respira în casa mea."

La scurt timp după ce a trimis mesajul, soțul ei a intrat furios în birou, a ajuns la ea, a tras-o de păr și a început să o lovească, chiar în fața colegilor. „Era un fel de frică, dar și de rușine... toți văd cum el mă bate,” mărturisește Mihaela. "Directorul meu a venit imediat, și m-a avertizat: dacă nu merg să depun plângere la poliție, a doua zi să nu mai vin la muncă." Această amenințare cu pierderea locului de muncă a determinat-o să acționeze: "Din frica că o să rămân fără lucru... m-am dus la poliție." Dacă nu ar fi fost acel avertisment ferm, Svetlana recunoaște că poate nu ar fi avut curajul să facă acest pas: „Posibil și nu… eram într-un ciclu închis din viața mea, nu vedeam că este ceva în afară.”

Mihaela descrie eliberarea ca pe un proces lent. "Săptămână cu săptămână, simțeam că pot respira, că nimeni nu mă numește proastă, nimeni nu îmi spune cât de rea sunt." În același timp, sprijinul primit de la colegi și familie a contribuit la decizia ei de a rămâne pe acest drum, "Directorul meu m-a transferat într-o altă filială, ca să nu fiu pusă față în față cu rușinea și amintirile grele. M-a ajutat să reiau viața normală."

Mihaela consideră că eliberarea unei femei aflate în abuz începe din interior, cu schimbarea propriei percepții asupra valorii de sine. Prin această experiență dureroasă, Mihaela a învățat că nu trebuie să accepte niciodată o viață plină de suferință. "Am găsit curajul de a mă ridica pentru mine și copilul meu. A fost greu, dar a meritat fiecare pas."

Ea încurajează femeile să nu se teamă să apeleze la centrele de suport și la persoanele care le pot întinde o mână de ajutor. „Cel mai important este să ceară ajutor,” spune femeia, subliniind că, deși poate părea dificil, sprijinul celor din jur poate face o diferență uriașă. „Sigur că nu te duci la oricine, nu oricine te va înțelege. Dar dacă vezi o persoană care poate să te ajute, cere ajutor.”

Dacă știi pe cineva care suferă, îndeamn-o să apeleze la ajutor. În situații de risc major, raportează autorităților!

Acest articol, bazat pe o poveste reală, a fost scris în cadrul campaniei „Mă vezi? Cere ajutor pentru mine” – o inițiativă de conștientizare și sensibilizare cu privire la violența împotriva femeilor. Această activitate este desfășirată drept parte a campaniei mai ample „16 zile de activism împotriva violenței în bază de gen”, implementată de UN Women Moldova, în parteneriat cu Guvernul Republicii Moldova și Agenția Națională pentru Prevenirea și Combaterea Violenței asupra Femeilor și Violenței în Familie, cu sprijinul financiar al Uniunii Europene, Suediei și Danemarcei.