Separați de război: o familie de refugiați sărbătoresc la distanță unii de ceilalți

Înainte de război, familia lor locuia într-o suburbie, lângă orașul Odesa. Svetlana a lucrat ca logoped, Ruslan a lucrat în producție, iar copiii au mers la școală. Aveau planuri minunate pentru viitor, care urmau să fie realizate. Războiul, însă, i-a obligat să se despartă, Svetlana ducându-și cei doi fii, Mark și Oleg, mai întâi la Zatoka și apoi în Moldova, în timp ce Ruslan a rămas la Odesa.

În primele luni de război, au trăit lângă Zatoka, alături de rudele lui Ruslan. Zatoka găzduiește unul dintre cele mai importante noduri de transport din regiunea Odesa, care leagă Basarabia ucraineană de restul Ucrainei - un pod rutier și feroviar peste Nistrul Liman. La sfârșitul lunii aprilie, acest pod a fost lovit constant de rachete: „Au fost mai multe nopți la rând”, își amintește Svetlana. „S-a înrăutățit până la punctul în care ne-am trezit deja stând în picioare. Înăuntru meu, totul se zbătea cu putere. Am decis că nu mai putem continua în acest mod și am adus copii în Moldova”.

Viața la Chișinău a fost departe de a fi ușoară pentru Svetlana și cei doi adolescenți, în vârstă de 15 și 11 ani. Ei locuiesc acum într-o cameră înghesuită dintr-un centru pentru refugiați, confruntându-se cu numeroase provocări și incertitudini. Svetlana a trebuit să intre în rolul atât de mamă, cât și de tată, încercând tot posibilul să ofere sprijin emoțional și îndrumare copiilor ei. A fost o călătorie de creștere personală pentru ea, dar nu a putut să nu simtă greutatea despărțirii de soțul ei Ruslan. „Nu știu cum e în cazul lui Ruslan, dar eu am simțit decalajul foarte puternic, deoarece Ruslan a fost un tată foarte implicat”, spune Svetlana. „Iar acum am devenit și eu un „tată”. Cel mai important lucru este că eu eram părintele strict, iar soțul meu a încercat mereu să vorbească cu băieții într-un mod calm și să găsească puncte comune. Am fost „polițistul rău”, iar acum trebuie să joc și rolul lui Ruslan. Continuă să fie o creștere personală pentru mine. Am văzut că pot fi și altfel, dar cu ce preț...”, adaugă ea.

Între timp, Ruslan s-a confruntat cu propriile provocări la Odesa. Nu a mai trăit singur de 16 ani, iar absența familiei sale l-a afectat foarte mult. Pentru a lupta cu singurătatea, s-a cufundat în activități precum pictura și a participat la cursuri de sprijin psihologic. „Ceea ce mă supără cel mai mult este că nu sunt în viața copiilor mei”, spune el. „Băieții mei cresc, au o perioadă foarte importantă și grea în viața lor, iar eu sunt aici, la Odesa”. Apelurile telefonice și video au devenit linia lor de salvare, dar nu a fost suficient pentru a înlocui prezența celor dragi.

Sezonul sărbătorilor de iarnă a fost deosebit de dificil pentru familie. În mod tradițional, aceasta este o perioadă în care familiile pentrec timpul împreună și sărbătoresc, dar ei s-au pomenit sărbătorind separat. Svetlana și băieții au încercat să umple golul trimițând poze și mesaje lui Ruslan, dar amărăciunea despărțirii lor fizice a fost greu de ignorat. „Familia noastră a sărbătorit fără soțul meu, tatăl nostru. La început a fost dureros. Am capturat fiecare moment și obișnuiam să-i trimit fotografii în fiecare secundă. La început, copiii oftau adânc la propunerea mea constantă de a poza pentru o fotografie, dar acum sunt obișnuiți cu asta și chiar sunt dispuși să se oprească, să facă o poză și să meargă mai departe. De ziua lui (a lui Ruslan), era singur. Astfel de zile sunt pline de amărăciune", împărtășește Svetlana.

În pofida tuturor greutăților, familia a învățat să se adapteze și să devină mai puternică prin experiențele lor. Copiii s-au maturizat dincolo de anii lor, înțelegând dificultățile cu care se confruntă părinții și învățând să aprecieze valoarea familiei. Svetlana împărtășește cu mândrie că „copiii s-au maturizat foarte mult în acești doi ani, în special Oleg, fiul de 15 ani. Da, avem conflicte și neînțelegeri din cauza diferențelor noastre între generații, dar până la urmă, când conflictul s-a potolit, stau jos cu el să vorbesc, să discut despre comportamentul lui, iar el îmi spune: „Da, înțeleg, am greșit, îmi pare rău, dar data viitoare nu mai pune presiune pe mine”,  și accept”. Svetlana continuă să-i învețe să nu cedeze în cele mai grave circumstanțe și să se tindă spre mai mult.

Războiul le schimbase viața pentru totdeauna, iar ei se întrebau ce le rezervă viitorul. Ieșirea din zona lor de confort pare acum un lucru obișnuit. Svetlana și-a găsit deja un loc de muncă, în calitate de logoped, la Chișinău și este vizitatoare a unui Spațiu Sigur al UNFPA. Băieții merg la școală, iar Oleg este voluntar în cadrul Centrul de Tineret Millennium, partener al UNFPA, cofinanțat de Uniunea Europeană.

Ei au realizat că distanța, deși dificilă, avea puterea de a le conecta și mai bine familia. „Nu mă așteptam că distanța aceea ar putea face o familie mai puternică. De obicei, distanța întotdeauna înstrăinează. Realizez că atâta timp cât trăiești, trebuie să înveți atât de multe. Obișnuiam să-mi dau seama de acest lucru, dar nu l-am simțit personal. Este grozav să crești. Ajută să-ți schimbi gândirea și să-i înțelegi pe ceilalți. Să ții cont de toată lumea, inclusiv de tine”, spune Svetlana.

Pe măsură ce merg pe căi separate, familia a păstrat speranța unui viitor mai luminos. Ei tânjesc după ziua în care să se poată reuni și să celebreze sărbătorile, încă o dată, împreună. Până atunci, ei își amintesc de momentele adunate până acum și se bazează pe iubire, înțelegere și comunicare pentru a depăși distanța fizică dintre ei.

Explorați povestea lor printr-un slideshow de fotografii: https://moldova.unfpa.org/en/node/167622